Second Life

„Second Life” a apărut la editura Trei în 2015 în colecția Fiction Connection și este – sau se anunță a fi – la fel de palpitantă ca „Înainte să adorm” (ajunsă la noi prin 2011), dar pe care nu mai vreau să o citesc acum, pentru că „Second Life” nu mi-a stârnit deloc curiozitatea pentru autor. Fără a fi, totuși, o carte proastă, nu este deloc pe lungimea mea de undă și nu s-a intersectat decât razant cu așteptările mele. Julia este o femeie frumoasă și e un fel de fotograf freelance, măritată cu Hugh, un chirurg cu mult simț practic. Cei doi au un copil, Connor, care este adoptat de la sora Juliei, Kate. Kate trăia o viață destul de suspectă în Paris până când este ucisă, dându-i astfel peste cap viața Juliei, care ajunge să se simtă ba vinovată, ba numai bună de pus în poziția de detectiv, ba victimă la rândul ei – începe o relație complet aberantă cu un bărbat mai tânăr decât ea pe care inițial îl suspectează de uciderea surorii ei, dar pe care îl regăsește, la final, în iubitul-marionetă al celei mai bune prietene a lui Kate. Admirabil construită intriga, relația dintre personaje, dedesubturile, dar neverosimilă judecata fiecăruia, neplauzibilă relația cauză-efect, oricât de mult ar fi vrut autorul să sublinieze că suntem monumente de incertitudine. Dualitatea pe care o anunță nu mi s-a părut atât de bine conturată; înțeleg lipsa raționalului din luarea unor decizii, dar Julia face constant tâmpenii pe care nu și le asumă. De fapt, nu își asumă nimic; la tot ce face, singura ei scuză e banală „cum aș fi putut spune nu?”, „vai, cum aș putea să zic nu?”, iar asta o duce constant din lac în puț, în moduri greu plauzibile, care te-ar face să crezi că totul putea fi evitat pe bune, nu ca în thrillerele acelea serioase unde chiar asta e creepy, faptul că nu există alternativă. Înțeleg că o femeie măritată își înșală soțul, nu înțeleg motivele și hiperanaliza la care se supune când ajunge să decidă că, oricum, nu îi va spune lui Hugh despre tipul tânăr. Înțeleg că o femeie măritată poate să vrea să întrerupă relația cu nou-venitul; dar dacă există atâta hotărâre, oare nu e un pic de Deus ex machina să te răzgândești constant pe baza unicului argument că „eh, dar ce aș putea să fac?”? Înțeleg că a înșelat-o și el și că ea află și nu îi spune nimic pentru că se simte vinovată pentru ea, dar în lumea reală nu văd ca o asemenea situație să nu genereze măcar un scandal mic. Sunt interesante fanteziile, e ciudată panica Juliei când fanteziile ajung să-i fie realitate, dar i-am înțeles – măcar aici – argumentele. E admirabil că autorul a făcut-o alcoolică recidivistă, i-a adăugat un pic de ceva la personalitatea transparentă. Pe de altă parte, de Hugh mi-a plăcut tare mult. E mai ferm conturat decât Julia, are o personalitate interesantă, e mai inteligent și cu probleme mai „pământești” decât ale soției sale. Cumva, el reușește să o înșele și să ducă o viață complet „normală” cu ea în continuare, în timp ce Julia se dezbracă la webcam pentru un necunoscut și gata, asta îi ocupă mintea așa de tare că își ignoră copilul și nu mai face mâncare și se uită-n gol și... te enervează. Până și Kate, sora cu creierii împrăștiați pe asfaltul de sub un pod din Paris, e mai intrigantă decât Julie. I-aș reproșa Juliei că este inertă la modul enervant, că nu e constantă (deși măcar acesta e chiar un lucru bun), că nu e credibilă. Dacă autorul a vrut să creeze chiar asta, să sugereze vulnerabilitatea dusă la extrem, atunci felicitări! Totuși, toată acțiunea și intriga ar fi scuzabile, chiar lăudabile dacă ar fi vorba despre un film de duzină cu „ucigașul soră-mii care e ultima persoană la care m-aș fi gândit”, dar la o carte – dacă nu e Ojog-Brașoveanu sau Agatha Christie, pe care le-am devorat în copilărie și adolescență – nu mai pot înțelege, aprecia, tolera. Și finalul, oh, finalul! Ploaia care cade din înalt în timp ce o ea își roade unghiile în taxiul lent pentru că nu ajunge mai repede să rezolve totul, după ce timp de 400 de pagini a stat ca o frunză lipită pe un geam, pârlită de soare, suflată de vânt! Ploaia prin care aleargă apoi, ploaia care-i șiroiește pe față în timp ce împușcă o persoană iubită, chiar când află că putea fi iubită pe bune, pentru că ucigașul lui Kate nu era cine bănuia! Ploaia care încă mai cade când ajunge poliția, spălând sângele și chinuind-o pe Julia, care își dă seama că nimic nu e ce pare a fi, că e foarte rău când e rău, că ești neputincios când n-ai ce face. Și tot așa. Bine măcar că faza finală e cumva în coadă de pește, măcar e niște mister mai plauzibil și credibil decât toată Julia din cele aproape 500 de pagini de făcut nimic. În final, „Second Life” nu e o carte proastă, dar nu este deloc ceea ce se anunță a fi. Pentru mine n-a fost nici thriller, nici psihologic, dar repet: dacă nu te aștepți la ce ți se promite pe coperta a IV-a și dacă n-ai citit prea multe din sfera asta, „Second Life” poate fi chiar interesantă.