Arta conversatiei

E atâta rutină pe lume şi atât de puţin adevăr... Dar pentru adevărul ăsta puţin şi rar, pentru acest miracol merită să trăieşti. Arta Conversaţiei de Ileana Vulpescu este o conversaţie în doi despre viaţă. Este un roman pe care-l recomand cu căldură oricărui cititor dornic de a cunoaşte o lume trecută, o lume a doctorilor care poate fi sau nu cunoscută publicului, o lume întreagă. Tocmai am terminat de citit romanul , şi am extras câteva fragmente pe care vi le împărtăşesc în cele ce urmează. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de această poziţie esenţial umană. Ceea ce îţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire. Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului. În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă. Amorul şi gripa se tratează cu patul. Unei femei singure toată lumea-i aduce aminte că este disponibilă. Şi este. Fizic mereu. O vreme, cât o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical. Şi n-are să treacă multa vreme, şi-n timp ce el are să uite probabil mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că el nu este intelectual. Oamenii despărţiţi n-au prezent, nici viitor comun. Ei au numai un biet trecut din care, dacă-l pigulesc, şi-l vântură, în loc să-l lase să-şi doarmă somnul, fac un venin din prezent. Şi de venin nu duce nimeni lipsă... Şi binele ţi se întoarce pe lumea asta şi răul: când nu te aştepţi şi de la cine nu te aştepţi. Şi vorba din gură să n-o slobozi uşor că nu ştii unde loveşti cu ea. Şi nici gânduri rele să n-aveţi că vă otrăviţi sufletul. Şi nici pizmă pe ăl de e mai frumos, mai deştept sau mai avut decât noi. Că nu ştim nici unul de ce ne aflăm acilea, pe pământ. Când vorbeşti despre tine este imposibil să te desparţi, să te "filtrezi" de alţii, într-atât viaţa noastră este împletită cu a altora, dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o determină, ca un râu, în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale. Dacă vrei să păstrezi indiferent ce relaţie cu un om, trebuie să-l consideri ca pe o rudă apropiată şi să-i ierţi, să-i tot ierţi, cum le ierţi copiilor, părinţilor, fraţilor tăi. Dacă ai orgolii, nici o relaţie nu e posibilă. Pentru un părinte nimc nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească, e o cauza pierdută. O căsnicie adevărată, în care cei doi parteneri se simt indispensabili unul altuia şi de neînlocuit, o astfel de căsnicie este la fel de rară ca o operă de artă. În rest - mediocritate, minciună şi dacă nu minciună - tăcere, multă, posomorâtă, un permanent sentiment de eşec. Omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi-o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile... E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi într-o zi că numai spiritualitatea rămâne într-o iubire. Dacă oamenii pot gândi atâta murdărie despre un om, acest gând este un simptom al murdăriei din ei. Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters? O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se îndreaptă prin nimic. Pe om îl cunoşti: în pat, la jocul de cărţi, la slujbă. În astea trei împrejurări îşi dă arama pe faţă. Vorbele pot fi meşteşugite şi prefăcute însă trupurile nu ştiu să mintă. Ele nu pot simula foamea unuia de altul. Ca să-ţi doreşti sau nu o familie contează, cred, ce idee ţi-ai făcut despre familie, de la părinţii tăi... şi pe urmă vorba e dacă-ţi găseşti un om potrivit, să-mparţi viaţa cu el, să îţi doreşti să ai copii cu el, nu doar ca să fii "în rândul lumii". Dacă ai avut vreodată insomnii, ştii că oricum te-ai aşeza în pat n-adormi. Aşa mi-e mie sufletul acum. Oricum l-aş aşeza nu-şi află nici linişte, nici echilibru. Orice rană se vindecă în cele din urmă dacă n-o zgândări, ci-i dai pace să se usuce încet, până-i cade crusta, lăsând în urmă un loc de altă netezime decât restul pielii Se spune că ochii care nu se văd se uită. E drept, şi aşa se întâmplă cel mai adesea. Dar cineva, cu-o memorie care nu lasă rănile să se-nchidă, spusese că distanţa stinge focul mic, în timp ce-l înteţeşte pe cel mare. Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul "mai iei de ici, mai pui colea": inteligenţa şi bunătatea. O oază de linişte este cred cea mai înţeleaptă dorinţă a omului pentru viaţa lui. Cât de important este să trăieşti măcar în casa ta într-o atmosferă de armonie sufletească!