Camera de povestit - O istorie despre iubire, tradare, razbunare si cea mai formidabila bucata de branza din lume

Nu pot să nu observ prezentarea remarcabilă a cărții. De la subtitlul de pe copertă până la textul de pe coperta a patra, toate acestea sugerează o lectură surprinzătoare, plină de delicii. Cum să nu te atragă când anticipezi o poveste despre „iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume”? Numai dacă ar fi așa... Cartea începe promițător și continuă în acest fel până la pagina o sută, când aflăm deja toată povestea. Ce urmează până la sfârșit sunt digresiuni (o formă de divertisment foarte populară în Castilia de a te pierde în povești) și cuvinte doar de dragul de a apărea pe pagină. Trebuie să recunosc, stilul autorului este un stil de povestitor adevărat, fluid și bogat în expresii. Dacă aș sta să citesc textul cărții cu voce tare, sunt sigur că ar suna fluent și frumos, fără să plictisească deloc. Problema mea este că povestea nu duce nicăieri. Există descrieri ale peisajelor, descrieri ale călătoriilor, descrieri ale mâncărurilor și descrieri ale întâmplărilor. De ce nu există și narațiune, întâmplările propriu-zise? Vreau să simt că particip la acțiune, că se întâmplă ceva. Înțeleg că autorul este jurnalist și cartea s-ar putea citi precum o mare impresie de călătorie și jurnal personal dar totuși, sunt sigur că ar fi putut ieși o poveste foarte frumoasă cu ajutorul unui editor bun, care să-și dea seama că aceasta este o carte lungită inutil. Există pasaje care te ating la suflet, așa cum am spus, datorită stilului de povestitor și datorită ideilor exprimate, dar aceste pasaje sunt mult prea puține în comparație cu restul cărții. Primul lucru care m-a frapat după trecerea pragului magic (100 de pagini) e că aceeași întâmplare e povestită din nou și din nou cu noi detalii. În același timp, această carte mi-a demonstrat că pot exista note de subsol la note de subsol, care și așa sunt prea multe. Citindu-le, nu m-am putut opri să mă întreb chiar trebuie să știu toate astea? Desigur, probabil, că puteam să sar peste notele de subsol dar simțeam că făcând asta, aș fi sărit peste o parte importantă în munca de documentare relizată de autor. Mi-au plăcut așa cum am menționat primele o sută de pagini și câteva pasaje în care se exprimă adevăruri simple, cunoscute. „Pe dușmani poți conta, dar uneori tocmai de teama omului care-ți zâmbește nu mai dormi noaptea.” Satul Guzman se transformă dintr-o oază a liniștii, a unui timp care curge mai încet decât cel din orașe într-o locație statică, cu multele sale probleme. Cumva, cartea nu este neapărat despre călătoria pentru a pătrunde secretele celebrei brânze Paramo de Guzman, ci poate despre identitatea locurilor și a oamenilor și chiar dacă schimbarea este de dorit, câteodată lucrurile nu se schimbă și nu rămâne decât speranța iertării (apropo de acea răzbunare din subtitlu). ”Satul acesta, Guzman, care, altfel, ar fi arătat ponosit și pe jumătate dărâmat, pe ridicătura lui de pământ din Meseta, eu îl descoperisem ca un explorator beat de fantezie și îl văzusem ca pe un paradis luxuriant. Pe cei 80 și ceva de locuitori, care mureau fiecare de moartea proprie, lentă și de multe ori dureroasă [...], eu îi văzusem ca pe niște personaje ale unui tablou fascinant.” După ce am reușit să ajung la final, acesta nu m-a dezamăgit pentru că este brutal de onest. Lucrurile nu se schimbă așa ușor decât în povești. Și nu știu dacă a fost intenționat sau nu, finalul este marcat de liniște. Personajele tac, poveștile se încheie și apare o antiteză totală cu restul cărții. „...învățați să ascultați tăcerea, fiindcă vă va spune multe lucruri, lucruri de neînchipuit, lucruri pline de frumusețe și de înțeles.”