Cei 100

     

You couldn’t expect anyone else to share your suffering. You had to carry your pain alone. Aș putea să vă dau 100 de motive pentru a vedea seria Cei 100 (The 100). Și aș putea să vă dau tot atâtea motive pentru care să citiți orice altceva decât cartea Cei 100. Dar cartea bate filmul, veți spune. Cartea bate filmul în cele mai multe dintre cazuri, e adevărat. Nu și în cazul de față. Dacă mi-ați citit recenziile (care sunt mai mult recomandări, recenzii e un cuvânt care mă zgârie pe neuron) ați observant că despre cărți scriu de bine. Adică, reușesc cumva să pun în valoare partea bună, partea frumoasă a cărților – acel de ce merită să citești cartea -, partea mai puțin bună fiind lăsată în planul secund (de care, evident, nu mai am chef, timp și chiar spațiu să scriu). Bun. Să ne întoarcem la povestea noastră. Cei 100. Am văzut filmul – cele două sezoane. Am aflat de el din întâmplare, prietenii cinefili îl recomandau. După ce mă lovesc de un număr de ori de o recomandare de film, apoi, cum să vă zic, o iau în serios. Așa am pățit și cu Hannibal sau Under the Dome, dar asta e altă poveste (sau alte povești, cum doriți). Cei 100 m-a “lovit”, adică prins de la primul episod. Nu știu cum a trecut timpul, dar m-am trezit la finalul sezonului 1, pentru ca spre finalul celui de al doilea sezon să încerc să lungesc povestea. Nu am reușit, evident. Filmul e ca o pungă de chips-uri (ca să nu zic semințe), odată ce ai desfăcut punga, nu mai ai suflare până nu îngurgitezi tot. Scriu aici de peste 280 de cuvinte și nu am spus nimic despre film /carte. Să-mi fie cu iertare, dar nu am de gând să spun (scriu) mare lucru. Este un film de văzut, nu de comentat. Bine, bine. Câteva cuvinte am. 100 de minori condamnați pentru infracțiuni minore (care pe nava puteau fi pedepsite cu moartea) sunt trimiși pe Pământ pentru a testa dacă acesta este locuibil. De aici, îți zic și crede-mă, ești prins. Ei, cei care acum sunt pe pământ, trebuie să ajungă la Mount Wether pentru provizii, dar, până acolo vor apărea niște obstacole. Mai mult nu vă spun. Mulți dintre voi ați văzut filmul, știu, dar sunteți voi, cei care abia acum îl descoperiți. Parcă nu aș vrea să-mi colorați blogul cu niscaiva roșii din cauză de spoilere. Tocmai din acest motiv, a faptului că mulți au decoperit recent seria The 100, sezonul 3 va apărea abia la anul (era programat pentru această toamnă). Recomandarea mea e să-l vedeți repejor, să nu avem surprize la anul, ok?! După ce am trecut prin toate emoțile posibile cu filmul, am aflat că Nemira va publica cartea. Fericire mare, sărbătoare, beție, tot tacâmul. Apoi a apărut prima recenzie. Și a doua. Și… am cumpărat cartea, dar am lăsat-o în așteptare. Două luni mai târziu, după ce mă obișnuisem cu gândul că e cu mult sub film, am citit-o. Așteptările fiindu-mi atât de mici, am reușit să mă bucur de carte mai mult decât speram. Și știți care este cel mai mare plus al cărții, faptul că a fost scrisă. Ideea aceasta a dus la un fenomen, The 100. Și acest fenoment nu reprezintă doar povestea a 100 de copii trimiși pe Pământ, ci și peisajele, muzica, personajele (în film sunt și alte personaje pe care le veți îndrăgi!), decorurile, chiar și deciziile care sunt luate. Da, cartea a fost ca bobul de fasole a lui Jack. S-a transformat într-un vrej gigant și ne-a invitat să ne urcăm în acea lume minunată. Da. Aceasta a fost o încercare de recenzie / recomandare negativă a unei cărți. Nu toate cărțile își bat filmele. Există și excepții. Cei 100 este excepția, dar e o excepție pe care orice fan al filmului ar trebui să o aibă. De acolo a pornit totul. Și, dacă nu pentru idee, atunci pentru copertă (chiar dacă trei dintre personaje apar doar în film).