Cronica pasarii-arc

     

Haruki Murakami a intrat în urmă cu câteva luni, citind Pădurea norvegiană, într-un maraton ai marilor scriitori. Evident, este o competiție metaforică, desfășurată în propriu-mi univers literar. După cum spuneam, Murakami a câștigat teren prin Pădurea norvegiană, în fața altor autori, propulsându-se pe un loc însemnat în topul autorilor mei favoriți. Apreciam la el felul direct de a spune lucrurilor pe nume, fără prea mari artificii literare iar asta m-a determinat să-mi continui maratonul literar cu un alt roman de-al său, Cronica păsării-arc. Dacă în Pădurea norvegiană stilul său urma un intransigent și imuabil fir epic fidel realității, în Cronica păsării-arc, Murakami jonglează cu realitate, ficțiunea și oniricul într-un cadru armonios. Epicentrul romanului este o familie a cărui trai nu depășește cadrul normalului. Soțul, Toru Okada, proaspăt demisionat dintr-un cabinet de avocatură, Kumiko Okada, o soție calibrată pe carieră și motanul familiei Noboru Wataya. Viața lor ternă capătă o altă culoare în momentul dispariției motanului, care-l aruncă pe Toru într-o lume nouă cu personaje care mai de care mai bizare. Dar adevărata intrigă se declanșează în momentul subitei dispariții a soției, dispariție ce marchează intrarea in rol a ficțiunii. Nu pot să trec cu vederea faptul că această inopinată volatilizare, m-a dus, involuntar, cu gândul la romanul lui Dan Lungu, Cum să uiți o femeie, care, într-un cadru mai superficial, are aceeași intrigă. În peregrinările sale zilnice având ca scop găsirea soției, Toru o cunoaște pe adolscenta Mai Kashara, care îi dă pseudonimul de Pasăre-arc și cu care încheagă o strânsă relație. "Pasărea-arc poposește pe creanga unui copac din zonă și răsucește arcul lumii, anunțându-și gestul printr-un sunet aparte. Și cum nu mai răsucește arcul lumii, își încetează existența, dar nu știe nimeni asta.(...) Adevărul e că pasărea își ocupă locul și învârtește puțin câte puțin, arcul acel micuț, punând lumea pe roate." Dat fiind faptul că romanul este construit pe o structură simbolistă, unul dintre simboluri, devenit și lait motiv, este fântâna secată, care, pentru eroul lui Murakami este un loc catarhic și de regărie a eului. "În intervalul de timp în care am stat acolo (fântână), mi-am dat seama că ceva din mine, din interiorul trupului meu, creștea tot mai mult. Aveam senzația că acel ceva din mine creștea precum rădăcinile unui copac într-un ghiveci de flori, iar după ce ajungea suficient de mare, mă sfâșia în bucăți.[...]" Alternanța insesizabilă dintre planuri, comportmentul deviat al personajelor etc, generează, pe un fond misterios, trăiri dintre cele mai paroxistice Nedorind să mai dezvălui din tainele și obsesiile ce conturează întreaga diegeză, vă las, pe cei interesați pe mâna lui Haruki Murakami.