De la Nadia pana azi. Aparitia si disparitia zecelui perfect in gimnastica

     

La doi ani de la primul zece in gimnastica din istoria Olimpiadei (si la 4 ani de viata ai mei) pășeam pe o bârnă pentru copii încercând să o imit pe Nadia. Toate ne numeam Nadia, în sală ori în fața blocului, și toate ne doream să ajungem campioane olimpice. Prin urmare, nu e greu de explicat microbul gimnasticii care m-a făcut să îmi doresc să citesc cartea ”De la Nadia până azi - Apariția și dispariția zecelui perfect în gimnastică”, de Dvora Meyers. Am fost însă intrigată pagini întregi de lipsa de considerație față de gimnastica românească. Citeam despre supremația SUA (evidentă într-adevăr în ultimii ani) dar acolo se vorbea de perioada până în 2012 - 2014. De asemenea, cartea mi-a părut o conspirație la adresa Nadiei și o contestare a notelor de zece primite la Olimpiada de la Montreal din 1976. Inclusiv primul ei zece este contestat, pe motiv că Nadia a făcut un mic pas la aterizare pe care l-a și recunoscut. Evidenta distanțare a Nadiei prin execuție, prezentare și grad de dificultate sunt puse la îndoială în multe rânduri ale cărții. În fapt, pe Meyers, autoarea cărții, o deranjează asocierea Nadiei din acel moment cu perfecțiunea, când ea nu ar fi fost perfectă. Mai mult, la acea Olimpiadă s-au mai dat ulterior note de zece și altor gimnaste despre care aproape nu se mai știe. Una din ele este concurenta Nely KIm, o americancă care a luat și ea zece dar de care nimeni nu-și mai amintește. Iată ce scrie autoarea: ”Nadia Comăneci a ajuns să simbolizeze punctajul și sportul. Nely Kim a ajuns să ocupe un rol politic și democratic în federație, urcând pe scena ierarhică până la poziția sa actuală. Era și încă este – cunoscută doar în interiorul comunității gimnasticii. Poartă sacoul albastru de arbitru, prost croit. Comăneci poartă îmbrăcăminte de marcă, merge la premere cinematografice și este Ambasador Special al Olimpiadei”. Am aflat detalii despre punctajul actual și cum s-a ajuns la el, am mai aflat amănunte interesante despre gimnaste, dar pe parcursul citirii cărții am avut în permanență un sentiment de frustrare la adresa autoarei. Despre Nadia mai spune la un moment dat că este o mamă care locuiește în suburbie. Trăiește într-un orășel univeristar din Oklahoma și are un fiu – Dylan – al cărui animal de companie este o șopârlă pe nume Rocky. Despre Svetlana Boghinskaya (sper că vă amintiți infatuarea ei) spune că avea aproape 1,67 într-un sport dominat de categoria sub 1,52 cm. În ultimii 30 de ani, gimnastele de talie mondială au scăzut de la o medie de 1,60 la 1,45 m. Am mai aflat că după Olimpiada din 1976, sovieticii au organizat o ședință pentru a discuta cum să rămână competitivi în fața avântatei echipe române. De bine și nu prea a vorbit autoarea și de soții Karolyi. Despre Bella nu au fost prea multe cuvinte de laudă. ”Cele mai bune gimnaste din Statele Unite continuă să bată la ușa soților Karolyi. În fiecare lună, de la finalul anului 1999, tinerele aspirante la olimpiadă călătoresc spre Pădurea Națională Sam Houston din Texas, exact lângă Huntsville – sau New Waverly, în funcție de hartă -, pentru a lua parte la cantonamentele destinate echipei naționale, conduse de Marta Karolyi la ferma familiei, care a fost desemnată oficial de către Comitetul Olimpic al Statelor Unite drept centru de antrenament. Povestea gimnasticii feminine americane are un înainte și un după: înainte de soții Karolyi și după aceștia. ÎK și DK, dacă doriți”. Autoarea are o explicație și vis-a-vis de eșecul viitor al gimnasticii românești (aici s-ar putea să aibă ceva dreptate): ”Când au fost introduse noile reguli în 2006 și a fost eliminată nota maximă, socotelile care le permiteau româncelor să rămână în urmă la paralele și să recupereze la celelalte trei probe nu au mai ținut. Adevărata distanță dintre România și celelalte echipe, la paralele, a devenit vizibilă. Noul sistem de punctare a arătat cât de în urmă erau”. Explicația din carte: în copilărie, gimnastele românce nu exersează cu echipament de protecție la mâini, cunoscute sub denumirea de ”priză”. Materialul de sub garda de piele, un strat subțire de plastic cauciucat, ușurează reapucarea barei după mișcările de desprindere și aderența în timpul rotirilor ample. Dacă te antrenezi fără ele, înseamnă că nu poți să exersezi la fel de mult la această probă, pentru că te rănești mult mai repede la mâini. Dacă ar mai fi să reținem câte ceva pentru vitoarele sportive de elită este faptul că, în gimnastică, tipul corpului, flexibilitatea, arcuirea degetelor de la picioare, nivelul forței native, ca și înălțimea și tipul corpului părinților gimnastei sunt toți factori luați în considerare. Citiți cartea și spune-ți vă rog dacă sunt eu subiectivă și văd lucrurile într-o lumină mult mai bună când mă gândesc la gimnastica feminină românească de până la 2014.