De trei ori in zori

     

Trebuie să mărturisesc că nu citisem nimic scris de Alessandro Baricco; am început direct cu „De trei ori în zori”. Acum sunt motivată să citesc și „Mr. Gwyn”, pentru că are o oarecare legătură cu prima menționată, dar și restul cărților scrise de el, pentru că e fascinant și nu-mi mai pot imagina biblioteca ideală fără cărțile lui Alessandro Baricco. Probabil acesta e, printre altele, meritul marilor scriitori: te fac să nu-ți mai poți imagina literatura fără ei. „De trei ori în zori” reunește trei povești, fiecare cu personajele ei, cu dramele caracteristice fiecărui personaj, cu frământări intense, dar cumva delicate. Elementul comun nu este doar faptul că acțiunea celor trei se petrece în zori, dar acesta este cel mai relevant în a vedea poveștile ca pe una mare, întreagă și întregită prin înșiruirea aparent fără o logică anume. Scrisul lui Alessandro Baricco e reconfortant și elegant, are ironii fine și subtilități - dozate înțelept - ce par invitații la dialog. „De trei ori în zori” e ca o piesă de teatru ce nici măcar nu necesită indicații scenice. Sunt prezente multe elemente ce par a izvorî dintr-o filosofie de viață pe care autorul nu vrea, totuși, să o reverse asupra cititorului, cel puțin nu pentru a-l influența: „Femeia spuse însă că mulți se gândesc s-o ia de la capăt, adăugând că în asta e ceva emoționant, nu nebunesc. Spuse că, în realitate, aproape nimeni n-o ia cu adevărat de la capăt, dar e incredibil cât timp petrec oamenii visând s-o facă, adesea chiar în toiul celor mai mari pericole, și visând la viața pe care ar vrea s-o lase în urmă.” (pag.27) La fel, „o iei de la capăt ca să schimbi masa de joc, zise. Ai mereu impresia că ai nimerit în partida greșită, și cine știe ce ai fi reușit să faci cu cărțile pe care le ai în mână dacă ai fi fost așezat la altă masă.” (pag.30) Cartea lui Baricco este deci și despre luatul de la capăt, despre fresh new starts, despre barierele dintre vechiul și aparentul nou din viețile tuturor, ușor de recunoscut în caracteristicile personajelor sale. Despre greșeli și acțiuni ilogice, despre a învăța să trăiești fără cineva, despre faptă și pedeapsă, despre acțiune și răsplată, despre ce e dincolo de consecințele imediate ale binelui și răului. În cea de-a doua parte, o foarte tânără domnișoară însărcinată este întrebată de un bătrân înțelept: „De ce nu-ți găsești unul drăguț, care să nu te maltrateze?, iar ea răspunde printr-o întrebare cu potențial de a deveni sfâșietoare: „Există și dintr-ăștia?” (pag.55) Personajele din cele trei părți se întâlnesc, așa cum spunea și autorul, o singură dată în povestea lor, dar de mai multe ori per ansamblu, într-un timp la care noi nu vom avea niciodată acces - sau pe care, poate, nu-l înțelegem încă. Tot mai des întâlnită astfel, răutatea este prezentă ca mecanism de apărare, iar ticul verbal „mai mult sau mai puțin” conturează și mai clar unul dintre personaje. Cartea se citește în 30 de minute, dar, cum s-ar spune, învățămintele rămân pentru o viață. Afli că e ok să plângi, să schimbi peisajul, să iei decizii radicale, nebunești. „De trei ori în zori” e o carte mică, dar apăsătoare, care se învârte în jurul unei dureri aproape palpabile, reale, vii. Nu știm cum se termină, de fapt, totul, dar știm sigur că am învățat că nu asta contează.