Dr. Bloodmoney

Primul contact cu literatura SF nu este deloc ușor pentru un începător într-ale fantasticului. Totuși, ca-n vorba aceea cu sacul și peticul, fiecare carte are cititorul ei, reciproca fiind valabilă. Dacă știi să alegi, chiar și cei mai reticenți pot fi îndrumați catre acest gen ce-ți eliberează imaginația. Dr. Bloodmoney poate fi acel proverbial "petic", este foarte potrivită pentru debut. Totodată, este extrem de satisfăcătoare și pentru un "călător printre stele", cititor pasionat al acestei categorii. A fost scrisă de Philip K. Dick, autor consacrat în domeniu, mereu în căutarea adevăratei realități, percepția noastră asupra concretului fiind tema predilectă a romanelor sale. Nu pot spune că subiectul ar fi, în prezent, foarte original. Dar în 1965, când a fost publicată, în plin Război Rece și cu amenințarea Bombei deasupra capului, era de actualitate. Suntem introduși lin în viață obișnuită a locuitorilor unui oraș american, dintr-o lume alternativă, undeva în perioada anilor '70-'80. Oraș aparent liniștit, pentru că lucrurile devin rapid neobișnuite, bombele nucleare sunt lansate și totul se transformă în dezastru și ruine, la propriu. Un fapt care mi s-a părut interesant și pe care nu prea l-am întâlnit în cărțile sau povestirile SF cu subiect postapocaliptic, a fost descrierea catastrofei prin filtrul vizual și mental al personajelor. "Și deodată, în timp ce înjura, avu o iluminare stranie, vie. Începuse războiul și erau bombardați și probabil o să moară, dar era Washingtonul care arunca bombele, nu chinezii sau rușii. Ceva se stricase la sistemul de apărare din spațiu și își executa programul, iar nimeni nu putea să-l oprească. Era vorba de război și moarte, da, dar din greșeală. Lipsea intenția. Nu simțea nici un fel de ostilitate de la forțele de sus. Nu erau răzbunătoare sau motivate, erau goale, reci. Era ca și cum mașina lui ar fi dat peste el." Iar aceste personaje sunt cu adevărat dintre cele mai diverse și bizare. De la savantul megaloman și schizofrenic, parțial responsabil de incident sau DJ-ul singuratic dintr-un satelit ce trebuia să ajungă pe Marte și până la focomelul cu puteri telekinetice și căruciorul lui, toate sunt fascinante. Viața postapocaliptică cu siguranță nu-i ușoară. Cu toate astea, oamenii sunt adaptabili, comunitățile se refac, supraviețuitorii își descoperă talente și motivații la care nici nu s-ar fi gândit înainte de Alertă, cum este numită în carte. Philip K. Dick nu se dezminte nici de această dată, totul este atât de bine zugrăvit încât nu am făcut nici un fel de efort pentru a-mi imagina scenele descrise, dimpotrivă, mă simțeam ca și cum aș fi fost în mijlocul evenimentelor. Ca final, nu am nici un final. Ce-ar fi să-l descoperiți voi? Tot ce pot să spun e că oamenilor le rămâne speranța. Întotdeauna speranța. Sau dorința, uneori se confundă.