Dragostea dureaza 3 ani

Recunosc: nu ma asteptam sa imi placa asa mult aceasta carte. Subtirica, cu scris mare si randuri distantate, parea genul de carte-jurnal scrisa de un frustrat intr-o zi, in timpul liber, pentru cei patiti si, prin urmare, dispusi intr-adevar sa creada ca dragostea tine 3 ani. Imaginea de rockstar arogant a lui Frederic Beigbeder a sporit neincrederea mea in potentialul cartii. Dar, din fericire, curiozitatea si spiritul practic au invins. Zic curiozitate pentru ca e greu sa nu il cunosti pe Beigbeder. Fost publicitar, actual scriitor (si unul de succes), Frederic Beigbeder a facut atatea valuri, in special cu cartea de fata, incat pur si simplu nu am putut sa ma abtin: ce e cu acest roman de care vorbeste toata lumea? Trebuie sa fie ceva de capul lui, cu atat mai mult cu cat nu am reusit niciodata sa prind bilete la piesa de teatru cu acelasi nume, pusa in scena de regizoarea Chris Simion. Asadar, curiozitatea mea era la nivel maxim. Prin spirit practic ma refer la faptul la faptul ca intotdeauna am o carte cu mine, in geanta. Aceasta, cu cele 200 si ceva de pagini ale sale, mi s-a parut numai buna de plimbat prin mijloacele de transport in comun. Astfel incat, primele 100 de pagini le-am citit in RATB, sfidand canicula. Urmatoarele, acasa, la racoare, in aceeasi zi. Da, e genul ala de carte de care te desprinzi greu, si numai daca trebuie. Cu toate acestea, povestea din roman este cat se poate de simpla. El (Marc Marronnier, cronicar monden, nimeni altul decat Frederic Beigbeder insusi) si ea (Anne) divorteaza dupa trei ani de casnicie. Prin urmare, Marc ajunge la concluzia ca dragostea dureaza doar 3 ani: primul an - pasiunea, al doilea an - tandretea si al treilea an - plictisul. Concluzia lui este intarita de multe alte cupluri destramate dupa exact trei ani si de... chimie, care arata ca moleculele de feniletilamina (FEA) - responsabile pentru senzatiile de veselie, de exaltare si de euforie - inceteaza sa mai actioneze dupa, ati ghicit, trei ani. De aici intregul cinism cu care autorul priveste dragostea, cinism care nu il impiedica insa sa se indragosteasca din nou. In momentul in care noua relatie se apropie vertiginos de pragul celor trei ani, te regasesti numarand zilele alaturi de protagonistul autor, sperand la un happy end care sa destrame mitul celor trei ani, dar pregatindu-te, in acelasi timp, sa fii trezit din visele tale romantice, unde iubirea e eterna. Asadar, nu povestea m-a atras neaparat, cat stilul in care a fost scrisa. Ca sa spun asa, Beigbeder a avut cuvintele la el. Nu incearca sa fie poet sau sa vorbeasca in metafore, dar nu stiu cum se face ca fiecare paragraf se cere notat in agenda mea de citate. Pana si cuvinte care de obicei ma fac sa rosesc, aici isi gasesc locul perfect. Iar intrebarile pe care si le pune autorul sunt intrebari care mai mult ca sigur ne-au trecut fiecaruia dintre noi prin minte, dar nu toti am avut curajul sa le rostim cu voce tare si, cu atat mai mult, sa scriem o carte despre ele: Ce e mai rau, sa faci dragoste fara sa iubesti sau sa iubesti fara sa faci dragoste? Oare am dreptul sa parasesc pe cineva care ma iubeste? Oare la ce foloseste moartea? Oare poti sa fii fericit si, daca da, la ce ora? Oare n-as putea sa castig mai multi bani, muncind mult mai putin? etc, etc. Pentru sceptici sau romantici incurabili, romanul lui Beigbeder este de neratat. Dragostea dureaza trei ani... sau nu ?!