O singuratate prea zgomotoasa

     

Cred că orice iubitor de carte ar fi încântat să lucreze în domeniu, să fie înconjurat de cărți. Chiar dacă asta presupune și altfel de sarcini mai puțin plăcute, nu contează, nu ne gândim ce presupun ele, cărți să fie. Da, și eu mi-aș fi dorit. Ei bine, Hanta, personajul nostru, e înconjurat de cărți, însă nu cum visăm noi, cititorii, nu. Hanta e angajat să preseze hârtie veche, așa că trec prin mâinile lui fel și fel de cărți. Într-un subsol mizerabil, cu puțină lumină și mai deloc aer proaspăt, și-a trăit Hanta aproape 35 de ani din viața sa. Ține să ne sublinieze cu fiecare capitol acest aspect, poate pentru a ne indica răbdarea sa și totodată durerea lui îndelungată de-a distruge ceea ce prețuiește, cărțile. Chiar dacă șeful său îi reproșează că se mișcă încet, Hanta nu renunță la obiceiul lui de-a citi aproape fiecare carte înainte de-a o distruge, ba chiar pe unele reușește să le salveze, adunându-le în camera sa. Deși e o slujbă jalnică, probabil și prost plătită, Hanta continuă să facă același lucru de atâția ani. De ce? Poate pentru că iubește atât de mult cărțile încât vrea să mai fie răsfoite o dată înainte de-a fi distruse, poate pentru că dacă n-ar fi lucrat aici n-ar fi reuși să citească atât de mult și să îndrăgească așa mult lectură, poate pentru că deși e oarecum complice la distrugerea lor, în același timp își îmbogătește cultura generală, are posibilitatea de-a afla o mulțime de lucruri din cărțile, revistele și ziarele ce-i sunt aduse pentru a fi presate. E uimitor cum o activitate îți poate aduce bucurie și suferință în același timp. Cărțile îi sunt și singurii prieteni, căci din ce povestește Hanta, nu prea-i calcă lumea pragul. El povestește cu nostalgie de Mancika, iubirea sa din tinerețe, și de unchiul său în a cărui grădină dorește să-și instaleze o presă, visând să-și petreacă acolo bătrânețea. Nu-și intersectează viața cu multe persoane, ci mai degrabă cu personajele din cărți și autorii acestora. Făcând același lucru timp de 35 de ani, nu-și poate închipui o altă viață, o altă activitate, totuși… șeful său, nemulțumit de producția lui Hanta, aduce doi angajați noi și aceștia îi fură bucuria de-a lectura cărțile părăsite ce urmează a fi distruse. E prima carte scrisă de Hrabal pe care o citesc și cred că am început cu cea mai potrivită. Cititor fiind, n-ai cum să nu empatizezi cu personajul, n-ai cum să nu suferi după fiecare carte ce știi că urmează a fi distrusă, n-ai cum să nu vrei să o mai strângi în brațe și să o mai răsfoiești o dată, să-ți iei rămas bun de la ea. Cu fiecare carte distrusă, simți și tu, ca și Hanta, că pierzi un prieten. E o lectură melancolică, o carte pe care o citești oftând. “Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane.” “Când mă cufund în lectură, mă transpun, sunt în altă parte, sunt în interiorul textului, minunându-mă eu însumi, mărturisind vinovat că într-adevăr am fost în vis, într-o lume mai frumoasă, am fost în inima însingurată a adevărului. În fiecare zi, de zece ori, mă minunez de cum m-am putut îndepărta de mine însumi.”