Paradisul de dupa colt

     

“Aici este Paradisul?” “Nu domnisoara, e dupa colt.” Se intampla uneori ca la finalul unei carti sa ramai cu privirea pironita intr-un punct si imagini sacadate sa ti se intoarca si sa-ti joace prin fata ochilor ca intr-un dans al ploii. Dar nu cheama ploaia, nicidecum, iti cheama simturile pentru ca sunt amortite de atata uimire. Acum, dupa ce am terminat de citit Paradisul de dupa colt al lui Mario Vargas Llosa, am ramas intr-un moment din acela de uimire, impresionata de puterea cuvantului, a imaginii, a unui Paradis in jurul caruia s-au tesut povesti. Numele cartii nu numai ca are un sens, dar si coperta si-a primit insemnatatea cuvenita in ochii mei si rezoneaza cum nu se poate mai frumos cu cele doua povesti impletite de autor. La ce va duce cu gandul Paradisul de dupa colt? Pe mine m-a purtat in multe directii, numai in cea potrivita nu. Cartea are la baza un joc de copii, numit simplu “Paradisul de dupa colt”, e un joc care ii leaga peste timp pe cei doi protagonisti, Flora Tristan si Paul Gauguin, bunica si nepot. In esenta amandoi sunt in cautarea propriului Paradis, a unei lumi perfecte, ideale si acest joc este puntea de legatura intre ei. Nu se cunosc, Flora nu va sti niciodata de existenta lui Paul, iar Paul va stii de Flora din povestile altora, din cartile ei. Va intrebati acum ce legatura e intre cei doi, cum se asterne pe hartie cuvantul. M-am intrebat si eu la inceput. Am fost putin ametita de stilul autorului, de prezentul si trecutul care se intrepatrundeau ca intr-un joc… acum eram aici, doua fraze mai incolo eram cu ani in urma. Felul in care se adreseaza cititorului pentru ca in secunda urmatoare sa se adreseze personajului m-a luat din nou prin surprindere. Dar odata ce m-am obisnuit cu acest stil am realizat cat de bine a reusit Llosa sa-si apropie cititorii de personaje chiar prin aceste mici trucrui, jocuri literare. Fiecare capitol te face sa vrei sa afli mai mult, si pentru ca un capitol ii era dedicat Florei, urmatorul lui Koke – Koke era pronuntia tahitiana a numelui sau, Gauguin – simti un impuls de a sari bucata de viata a celuilalt personaj pentru a vedea ce se intampla cu primul. Cele doua povesti au mers in paralel, fiecare cu perioada ei, Flora pana la mijlocul secolului XIX si Koke dupa jumatatea acestui secol. Legatura dintre ei e una cat se poate de simpla, aspiratia catre paradiziac a celor doi, fiecare aflat pe drumul sau cu idealurile proprii si apoi decaderea brusca dar inevitabila. Prin povestea Florei ne este creionata o perioada sumbra din istorie, perioada in care ea isi incepe lupta de emancipare a femeii dar si a muncitorilor. Este cea care a scris cartea Uniunea Muncitoreasca si care, prin prisma trairilor proprii, a lipsurilor si experientei dureroase isi face drum intr-o lume a barbatilor pentru a crea societatea ideala. Pe de alta parte, Koke este cel care porneste in viata cumva trimufator, are o perioada in care traieste ca un burghez, are un loc de munca bine platit, isi intretine familia si promite mult in cariera. La un moment dat insa, acesta face cunostinta cu arta si destinul lui de artist incepe sa prinda contur. Nu voi intra in detalii, insa trebuie sa mentionez ca Llosa nu numai ca a redat o bucata de istorie, dar a pus pe hartie viata unui mare artist. Auzisem de Gauguin, da. Unul dintre marii pictori postimpresionisti, dar cam atat. Citind aceasta carte am patruns in lumea lui, in viata lui, in picturile lui. Si poate ca nu ar fi avut acelasi impact daca totul ar fi fost fictiune. Faptul ca m-am putut opri din cand in cand pentru a cauta tablourile pe care Llosa le descria atat de bine, mi-a confirmat pentru a nu stiu cata oara ca scriitorii sunt si ei pictori, iar unealta lor este cuvantul. Pentru cei care sunt familiarizati cu tablourile lui Gauguin, cartea vine cu povestea fiecarei capodopere. De ce a pictat asa, ce a simtit, care era legatura cu modelele lui. Daca Flora este plasata intr-o lume a oraselor mari, in mizeria timpurilor respective, daca ea se lupta pentru o viata mai buna pentru semenii ei, Koke pe de alta parte renunta la lumea burgheza pentru una primitiva. Pentru el Paradisul se afla in lucrurile simple, in oamenii simpli, bastinasii, de aceea majoritatea picturilor sale infatiseaza viata din Tahiti, oamenii de acolo, culoare si placere. Amandoi au cautat Paradisul intr-o lume si cealalta. Fiecare dintre ei s-a lovit puternic de bucati presupuse de Paradis si a pasit mai departe oblojindu-si ranile ramase mereu deschise. Au intrebat din colt in colt “Unde e Paradisul?” si voci mute le-a raspuns ca e dincolo, mai incolo, dupa un colt fictiv. Paradisul Florei a fost in munca ei, in anii in care a pasit spre un scop maret. Paradisul lui Koke a fost in munca lui, in creatie, urmarea unor idealuri proprii care i-au atras oprobiul lumii. As scrie despre cartea asta la nesfarsit, despre personaje, despre peisaje, tablouri, stil de viata, trairi, sentimente, despre inceputul si sfarsitul unor vieti marete. M-a impresionat cum nu as fi crezut. Desi la inceput am gasit povestirea destul de rece, de trista, de obiectiva, am descoperit pe parcurs un sentiment de parere de rau pentru nefericirile lor si am multumit ca traiesc in zilele noastre si nu acolo, intr-un trecut in care viata parea uneori o pedeapsa si nu un dar. Cartea are sclipiri de geniu, iti intra pe sub piele ca o ploaie rece, te doare, te intristeaza, dar in acelasi timp te impresioneaza pana la lacrimi. Sunt presarate mici picanterii care te introduc in saloanele timpului, intre artistii impresionisti. M-am intrebat multe pagini la rand cine era Olandezul Nebun – bunul prieten al lui Gauguin, pentru a afla ca era nimeni altul decat Vincent van Gogh, un alt mare geniu al timpului. Si am aflat de ce si-a taiat acesta urechea. Asta, sa zicem ca a fost un bonus. M-am intrebat mereu de ce a facut artistul acest gest necugetat si iata ca Llosa mi-a raspuns pe neasteptate. Va recomand acesta carte! Nu numai ca o veti iubi, dar, la final, o veti aseza in raft cu acea satisfactie de a fi citit o capodopera.