Parcul Mansfield

     

De obicei îmi plac cărțile groase, mă bucur să știu că voi avea parte de multe detalii și acțiune, că voi aveam de savurat o porție mare de poveste, însă mă întristez când observ că tot dau paginile și nu găsesc nimic palpitant, nimic care să mă intrige. Am străbătut, ca să zic așa, parcul Mansfield în lung și-n lat și am obosit, lectura mi s-a părut ca o plimbare lungă sub un soare prea fierbinte. Romanul are în prim plan familia Bertram ce deține reședința din Parcul Mansfield. Austen ne prezintă fiecare membru al familiei prin caracterizări amănunțite, bine puse la punct, și are grijă să ne prezinte evoluția fiecăruia până la sfârșitul cărții. Sir Thomas e cel ce decide în casă, cel care-și ține copiii în frâu și cel care se ocupă de afacerile familiei. Lady Mary e doar o prezență în acea casă, n-aș putea spune că are vreun rol anume, întrucât nici măcar nu se obosește să dea vreun sfat fiicelor sale sau să le ajute în vreo privință, ba din contra, ea e cea care are într-una nevoie de ajutor. Sora ei mai mare, Norris, rămâne să stea la ei după ce soțul ei decedează și le instruiește pe surorile Bertram, Maria și Julia. Acestea două sunt destul de îngâmfate și mai mereu în concurență când vine vorba de a-și etala frumusețea sau a cuceri inima vreunui tânăr. Tom, băiatul cel mare al soților Bertram, e mereu pus pe distracții și cheltuieli, îi place să-și trăiască la maxim prezentul și nu se gândește mai deloc la viitor, pe când Edmund, fratele său, e foarte calculat, conștiincios, blând și grijuliu cu ceilalți și e singurul care se gândește la ce vrea să facă în viitor, să devină preot. Având în vedere că situația lor materială e mai mult decât favorabilă, Lady Mary îi vine în ajutor surorii sale mai mici, Lady Price, și o ia în grijă pe una din fiicele ei, pe Fanny, dorind să-i ofere acesteia un trai și-un viitor mai bun. Fanny e genul de fată modestă, ascultătoare, sau mai bine zis supusă, tăcută, gata să ajute pe toată lumea și de aceea e mai mereu luată peste picior de verișoarele ei și mătușa ei, Norris, iar Lady Mary profită cam mult de ajutorul ei, părerea mea, căci mereu o vrea în preajma ei și spune că nu se poate lipsi de ea. Singurul care îi este alături e verișorul ei, Edmund. Acesta îi vine mereu în ajutor și se leagă între ei o prietenie sinceră, frumoasă. Cei doi mereu se sfătuiesc, își împărtășesc gândurile, sentimentele și se simt bine împreună. Chiar dacă apariția vecinilor noi, Mary și Henry Crawford, pare să înveselească puțin atmosfera, de fapt ea rămâne la fel de posacă și plictisitoare. Înțeleg, în acea perioadă, la începutul secolului XIX, nu prea erau multe activități de făcut, oamenii își petreceau majoritatea timpului în casele lor. Pe-o parte îmi place acest aspect, oamenii petreceau mai mult timp împreună, își vorbeau mai mult, însă pe de altă parte totul se petrecea într-un mod atât de anost. Totul părea organizat până la cel mai mic amănunt, nimic spontan, nimic sincer, până și replicile lor par a fi gândite cu două săptămâni înainte, mi-au dat impresia că nu erau ei înșiși. Totul era prea formal. După ce Sir Thomas e nevoit să plece într-o călătorie de afaceri, tinerii încearcă să destindă puțin atmosferă și pun la care o piesă de teatru și în cadrul pregătirilor aceștia încep să fie cât de cât mai relaxați în comportament. Trei sferturi de lectură am asistat la discuții monotone și întâlniri posomorâte între familii. Totul era ca o mare liniștită, până ce s-a declanșat furtuna de la sfârșitul cărții. Da, abia în ultimele pagini am găsit puțină intrigă, însă lipsită de foarte multe detalii, căci curiozitate îți era imediat satisfăcută. N-am să vă spun în ce-a constat furtună, căci v-aș răpi singura parte cât de cât interesantă din carte, însă vă spun că pe cât de formali și corecți încercau să fie, la sfârșit s-au comportat total invers. “Dacă vreuna din facultățile naturii umane ar putea fi considerată mai excepțională decât celelalte, cred că aceasta ar fi memoria. Pare să existe ceva mult mai extraordinar în capacitățile, eșecurile și dezechilibrele memoriei decât în oricare altă capacitate. Memoria este, uneori, atât de credincioasă, de serviabilă, de ascultătoare, alteori atât de împrăștiată și epuizată, și alteori atât de tiranică și în afara oricărui control! Noi, oamenii, suntem, cu siguranță, un miracol în toate privințele, dar facultățile noastre de a ne aminti și de a uita par să fie, în special, anevoie de lămurit.” “Toți avem cel mai bun sfătuitor în noi înșine, dacă dorim să-i dăm ascultare, un sfătuitor mai bun decât ar putea fi oricare altă persoană.”