Poftă de ciocolată

     

Viața e ca o ciocolatieră. În ea încap porții mai mici sau mai mari de ciocolată dulce sau amară, momente frumoase sau neplăcute. Se-ntâmplă câteodată să avem porție dublă de clipe neplăcute, să ne doară atât de mult sufletul încât să avem impresia că viața nu mai are nici un sens, că se sparge precum un vas, precum o ciocolatieră. Apoi prindem speranță și încredere că va fi mai bine, adunăm cioburile, le lipim, însă îmbinăturile mereu se vor vedea. Așa încât, chiar dacă viața merge mai departe, sufletul nostru rămâne cu cicatrici, căci a fost prezent la tot ce ni s-a întâmplat, la toate prin câte am trecut. Romanul de față e glazurat cu povestea a trei femei din perioade diferite ale timpului. Ce au ele în comun? O martoră. Da, cineva care le-a stat alături și a privit toate câte s-au întâmplat. Cineva care a luat parte la toate câte s-au petrecut și a strâns înlăntrul ei povești, mai dulci sau mai amare. O ciocolatieră. Care Santos învăluie poveștile într-un strat de istorie a ciocolatei. Și cât de frumos se îmbină între ele, ce delicatesă nouă a ieșit! Sara a muncit din greu pentru a duce pasiunea familiei mai departe, pasiunea pentru ciocolată. Dulciurile ei sunt cunoscute și îndrăgite de multă lume, așa că am putea spune că și-a atins scopul. Totuși, sufletul ei nu e întreg, îi lipsește o bucățică, la fel ca și ciocolatieriei din porțelan alb pe care o deține și o îndrăgește așa mult. Deși are o familie armonioasă și o carieră de succes, sufletul ei încă tânjește după dragostea lui Oriol, prietenul soțului ei, Max. Faptul că trebuie să se împartă în două, să aleagă mereu între stabilitatea și armonia de acasă alături de Max sau adrenalina și pasiunea din brațele lui Oriol o fac să uite cine e cu adevărat și ce vrea de fapt de la viață. Nu-și poate trăi prezentul cum trebuie, pentru că e prinsă-n trecut, încă are treburi nerezolvate și sentimente neînțelese. Iar dacă nu-ți înțelegi trecutul, cum te poți înțelege, cum poți spune că te cunoști? De aceea e atât de interesată de istorie și de-a afla cât mai multe detalii din trecut, chiar și din trecutul ciocolatierei. Dacă pentru Sara, femeia contemporană, ciocolata era ceva la îndemână și accesibil, pentru Aurora nu era deloc așa. În secolul XIX doar cei bogați se puteau bucura de acest deliciu, iar ea fiind servitoare abia dacă putea visa la așa ceva. Deși stăpână ei a luat-o în grijă de mică, ba chiar a și alăptat-o, viața nu i-a fost deloc ușoară. Fără libertate nu se putea bucura de viață, așa că atunci când și-a schimbat stăpânii, mare i-a fost bucuria că putea să aibă un timp al ei. Ciocolatiera părăsită pe raftul vechilor stăpâni i-a fost alături când suspina și visa la vremuri mai bune, așa că nu a lăsat-o acolo prăfuită, ci a luat-o cu ea. Povestea Aurorei își schimbă cursul și are parte de capitole și mai bune, învăluite-n ciocolată, muzică și operă. Înainte să ajungă la Aurora și Sara, ciocolatiera a fost a Mariannei, soția unuia dintre cei mai celebri producători de ciocolată din secolul XVIII. Aceștia doi încântau Curtea Regală cu deliciilor lor, așa că ciocolatiera a fost un cadou în semn de mulțumire. Și ce mai cadou, căci ciocolatiera era unicată, făcută la comandă pentru fiica lui Ludovic al XV-lea. Pentru Marianna, ciocolatiera era neprețuită. După dispariția soțului ei, ceilalți ciocolatieri s-au năpustit asupra afacerii ei pentru a-i confisca mașinăriile și rețetele cunoscute, însă ea s-a zbătut din răsputeri ca să nu-și piardă rostul vieții și să câștige dreptul de-a fabrica ciocolată, cu toate că era femeie. Surprinzător cum trei povești frumoase au încăput în cartea scrisă de Care Santos, așa cum și în ciocolatieră încăpeau fix trei cești de ciocolată. O fi o coincidență? Nu cred. De la Marianna și până la Sara, ciocolatiera a avut un drum lung, a trecut prin multe transformări. Și-a pierdut unealta de amestecat ciocolata, și-a pierdut capacul, s-a ciobit și într-un final s-a spart. Am putea să o comparăm foarte bine cu o viață de om. N-am putut să nu asemăn structura și poveștile cu cele din cartea “Femeia în fața oglinzii” de Eric-Emmanuel Schimitt. Cea din urmă a avut mai mult suspans, ce-i drept, iar “Poftă de ciocolată” finaluri mai fericite, însă povești la fel de frumos scrise. "Noi oamenii ne plictisim de toate, e în firea noastră. De obiecte, de distracție, de familie, chiar și de noi înșine. Chiar dacă avem tot ce ne dorim, chiar dacă ne place viața sau ne împărțim zilele cu cel mai bun om din lume. Noi oamenii, mai devreme sau mai târziu, totdeauna ne plictisim." “Cărțile sunt cea mai bună companie, nu credeți? Cuvintele înțelepte, frumoase, pe care le culegem din ele ne fac mai buni. Iată deosebirea dintre unul care a citit și unul care nu a pus niciodată mâna pe o carte: primul poate spune că a scotocit într-o mulțime de suflete diferite, în timp ce al doilea nu a ieșit niciodată din el însuși, bietul.” “Ale cui sunt lucrurile pierdute? Ale cui sunt obiectele pe care le-a iubit cineva, când acel cineva e dus pentru totdeauna? Vor ele să le păstreze un altul, să le aprecieze, să le considere ale lui? E vreun loc unde obiectele pierdute să aștepte să fie găsite? Au lucrurile nevoie de un stăpân sau sunt mai fericite în libertate? Pe cine face fericit libertatea? Nu-i mai bună certitudinea că aparții cuiva?”