Sabia destinului (Seria Witcher, partea a II-a)

A doua carte de povestiri din saga Witcher este incredibilă. Plină de profunzime și sensibilitate, un lucru la care nu te aștepți de la o carte despre un mutant care ucide monștrii pentru bani. Este în final, cartea care surprinde esența acestei serii și de ce a devenit așa de celebra în Polonia și apoi întreaga lume. Pentru că maschează sub un fantasy atât de aproape de realiate teme daca nu actuale, atunci teme ce tratează umanitatea, mai presus de înfațișare. Și dacă prima carte a fost un fel de introducere, aceasta nu are nevoie de o poveste în ramă, iar poveștile sunt aranjate cronologic. Pe mine, m-a satisfăcut enorm pentru ca am văzut evoluția relației dintre Geralt și Yeneffer care apare aproape în toate povestirile din această carta. De ce spun asta? Pentru că seria de jocuri tratează sub o formă sau alta această relație misterioasă, mai presus decât destinul și te face curios să știi cine este cu adevărat Yenffer, vrăjitoarea care a reușit să-i răpească inima vânătorului de monștri. Pe deasupra, momentele de cugetare și profunzime filosofică sunt acompaniate de momente cu adevărat comice, datorită apariției în scenă a lui Jaskier, un opus total al personalității vânătorului. Dialogul curge cursiv, iar glumele parca vin de la sine. O carte de cinci stele care mă face să vreau cu adevărat să apară toată seria în limba română. Singura dezamăgire este coperta cărții, care nu surprinde nimic din esența povestirilor. Cartea dejoacă toate clișeele posibile iar pe copertă avem un tip dur cu glugă, păr alb și sabie pe umăr într-o armura ciudată și grea, plină de sânge. Coperta lasă o primă impresie foarte greșită. Câte ceva despre povestiri: Cartea începe în forță cu povestirea „La limitele posibilului” care tratează o aventură simpatică și o mulțime foarte pestriță în căutarea și vânarea unui dragon... Desigur, tema filozofică este despre ce anume este la limita posibilului pentru fiecare dintre participanții la vânătoare. „Sloiuri de gheață” ilustrează povestea dulce amăruie de dragoste dintre Yennefer și Geralt, poveste ce se termină până la urmă cu sloiuri de gheață (finalul fiind temporar desigur). „Focul cel veșnic” este o povestire foarte simpatică, presărată cu glume de tot felul și cu lecții despre integrarea într-o societate. „Un mic sacrificiu” este dificil de interpretat pentru că așa cum spune titlul este vorba despre micile sacrificii din dragoste, dar tratarea este complexă și interesantă, asa încât lupta cu monștrii a fost cea mai puțin interesanta parte a povestirii. Acțiunea din „Sabia destinului”, povestire ce dă numele colecției, are loc în codrul driadelor și este o povestire esențială pentru destinul vânătorului de monștrii și probabil pentru toată saga. Așa cum a fost „Ultima dorință”, unde vânătorul a întâlnit-o pe Yeneffer, așa este și această povestire este o altfel de întâlnire. De asemenea, cartea se termină pe un ton dezolant dar plin de speranță cu ultima povestire „Ceva mai mult” în care este continuată povestea destinului și a luptei pe care o duce Geralt cu destinul și credința lui în această noțiune.