sergio leone

     

Am citit de ceva vreme cartea lui Vlad Drăgoi, „Sergio Leone”, dar abia acum mi-am luat degetele dintre dinți și-am început să scriu despre ea. „Sergio Leone” cuprinde șapte capitole (care ar putea fi, într-adevăr, proze scurte). Cred că acesta-i singurul detaliu care m-a supărat. Am vrut mai mult. Am înțeles că-i vorba de calitate, nu cantitate, dar tot am vrut mai mult. Și cum să nu vreau mai mult când m-am simțit de parcă aș fi fost așezată pe un fotoliu comod, iar autorul a început să se plimbe lejer prin cameră și să-mi citească atât de calm și cald? Cum să vreau să ies din starea de „destindere” și satisfacție psihică? (Vlad Drăgoi: „distracție, destindere, asta vreau să-mi fie poezia”) În ultima sa carte, autorul are metode noi, iar toate alcătuiesc un volum sincer, degajat și deloc detașat de tot ce înseamnă uman. Nu lipsesc descrierile clare și suficient de lungi, încât să-și țină cititorul pe fir, nu să-l piardă așa cum se întâmplă de obicei: „gara din arad e făcută prost, în sensul că nu sunt pasaje subterane sau pe deasupra, puse frumos în mijloc, ca să fie ușor să ajungi la tren, ci e doar unul pus în dreapta, un fel de turn cu multe scări înguste și în spirală, ca să-ți vină mai greu să urci cu bagajele” (pg. 6). „Sergio Leone” cuprinde pasaje de autoanaliză și încercări reușite de autocunoaștere asumată și deloc feroce, căci parcă oamenii se tem atunci când vine vorba de conștientizarea sinelui care poate fi mai cenușiu decât ar crede. Autorul nu se teme de asta, ba dimpotrivă, își asumă și accelerează fără teamă: „dacă, doamne ferește, s-ar întâmpla cutremure sau războaie urîte, eu aș ajunge să o vînd pe mama ca să scap de cataclism”(pg. 8). Conștientizarea și asumarea sinelui și a faptelor, merg mână-n mână cu o maturizare datorită căreia autorul își poate calma sufletul rebel: „nu zic că vreau să mă călugăresc sau că mă dezic de ce am fost și ce am făcut, zic doar că cred tot mai mult că rezolvarea mea personală pt suflet (...) constă, culmea, nu în a renunța să mai caut să disesc conflictul venit din mine sau din afară....”. Cugetările complete le puteți găsi în cartea lui Vlad Drăgoi, iar pentru asta trebuie citită! Merită. Merită și pentru că e un soi de poezie directă, care eliberează și care pare a fi scrisă în timp real, timpul în care citești sau, cel puțin, stările astea m-au cotropit pe mine la cea de-a treia citire: „nu știu cum să explic clar acum, că m-a cotropit o emoție care mă face să nu-mi pese dacă mă articulez bine sau nu”(pg. 19). „Sergio Leone” e o carte despre copilărie, familie, prietenie, temeri, autocunoaștere și, nu în ultimul rând, despre bunicul poetului. E o carte în care poetul își disecă stările, gândurile, convingerile, își analizează metodic trăirile și își.... confesează..... amintirile, în mod deosebit cele-n care-i este prezent bunicul și pe care le veți îndrăgi enorm. Sunt puține cărțile pe care le iubesc de-a dreptul, iar „Sergioe Leone” e una dintre ele. E cartea pe care nu aș împrumuta-o de teamă să nu o pierd și să nu o mai găsesc și cartea pe care o recomand dintr-o suflare pentru că poetul spune, nu încearcă și nici nu te face să te întrebi ce a vrut să spună! PS: A câștigat premiul Tânărul Poet al anului 2017. Am ținut să precizez asta din propria-mi satisfacție, căci tare m-am bucurat când am aflat.