Sisteme de fixare si prindere

Mi-a plăcut cartea Ștefaniei Mihalache; a mers numai bine cu ziua însorită în care am citit-o! Și cu starea mea zen din ziua respectivă! Mai mult, cred că o să-mi placă infinit mai mult când o să mai „îmbătrânesc” (zic cu ghilimele pentru că nu mă refer neapărat la vârstă). E genul de carte pe care o redescoperi cu fiecare recitire. Și gingășia, împletită totuși cu un grad subtil de nebunie (poate obsesia de mamă?) pe care o emană „Sisteme de fixare și prindere” este, cred, parte (dacă nu toată) cheia poemelor din carte. Are imagini puternice, cuvinte simple, comune și de mare efect, o frazare care-ți stimulează latura intuitivă, partea visătoare, poate chiar și zonele acelea din creier pe care de obicei le ținem cu grijă în hibernare. Este prima carte pe care o citesc de la această autoare, mi-a câștigat simpatia și încrederea și mai ales dorința de a citi și altceva scris de ea, pentru că sunt nerăbdătoare să o deduc pe ea, omul-scriitor, din cuvintele așternute pe hârtie. Cu grijă, cred, pentru că mi-a lăsat impresia că este un om grijuliu, un părinte atent, un scriitor tacticos și deloc impulsiv, o femeie calculată, care nu lasă nimic la voia întâmplării - nici în viața de zi cu zi, nici în literatură. Sau în literatură cu atât mai puțin. Iar asta, paradoxal, nu o face previzibilă, nici plictisitoare. Ci suficient de interesantă cât să te intrige și să-ți stârnească interesul pentru ea în continuare. Are un scris elegant și totuși tăios, cu unele accente pe care eu le-am văzut ca fiind gotice, întunecate și totuși emoționante, sensibile. „Am căpătat curaj să mă apropii de zilele acelea/ pe care le vedeam de la distanță închise într-un țarc/ și agățate ca niște voaluri ofilite de fustele balerinei mecanice/ de la circ.”