Sticletele

     

,,Sticletele” Donnei Tartt este o carte uşoară, bucură cititorul, îl ţine în suspan, dar nu lasă urme. După ce ai închis-o poţi merge spre următoarea carte de pe listă fără a simţi nevoia de o pauză, fără a-ţi dori să mai rămâi agăţat de spiritul cărţii şi de trăirile inspirate de aceasta. Personajul central al romanului este un adolescent de 13 ani din New York, Theo Decker. El reuşeşte să supravieţuiască unui atentat terorist la Muzeul Metropolitan de Artă, ba mai mult, urmând indicaţiile unui bătrân pleacă din muzeu luând cu el un tablou valoros al pictorului Carel Fabritius, preferatul mamei lui, Sticletele. Pe tot parcursul poveştii urmărim destinul lui Theo, părăsit de tată, ignorat de bunici, simţindu-se vinovat că nu şi-a putut salva mama, ucisă în acelaşi atentat. Trăieşte o perioadă alături de familia unui prieten foarte bun de la şcoală, pentru ca mai apoi să ajungă în grija tatălui profitor şi al amantei acestuia. Se împrieteneşte cu Boris, un tânăr dur, maltratat, alături de care descoperă uitarea de sine ce vine odată cu alcoolul şi drogurile. Se ataşează de Hobie, un anticar dedicat, care îi oferă sprijinul şi căldura pe care nu le-a mai regăsit nicăieri de la moartea mamei şi care, prin propria pasiune, îl învaţă şi îl inspiră să-şi creeze propriul drum în lumea antichităţilor. Theo fură, înşală, se droghează, ucide, experimentează într-un deceniu cât alţii nu experimentează într-o viaţă, iar totul pare atât de real şi atât de posibil. În poveştile foarte bine construite ale personajelor, în redarea autentică a trăirilor lor, în firescul cu care se îmbină destinele personajelor se poate observa măiestria Donnei Tartt. Pe alocuri, cartea abundă în descrieri balzaciene a încăperilor, a unui obiect vestimentar, a unei piese de mobilier,a unui gest, a unei priviri ceea ce încetineşte ritmul cărţii şi plictiseşte. Spre final, autoarea ne surprinde adăugând un element de profunzime dialogurilor. Pe scurt, uşor filozofic, încearcă să ne arate morala din spatele poveştii şi cheia în care ar trebui să înţelegem întreaga acţiune şi personajele. Tardiv, dar binevenit pentru că adaugă mai multă greutate cărţii şi îi reaminteşte cititorului să privească personajele dincolo de propria judecată şi prejudecată legată de acţiunile lor. Aşa cum zice şi Boris: ,,Ei bine, gândeşte-te puţin! Şi dacă acţiunile şi alegerile tale, bune sau rele, nu au nicio importanţă în faţa lui Dumnezeu? (...) Dacă răul şi greşelile noastre sunt de fapt cele care ne pun soarta în mişcare şi ne aduc până la urmă la bine? Dacă unii dintre noi nu pot să ajungă acolo altfel?”.