Vand kilometri

     

Stiti intrebarile alea stresante cu: "ce ai lua cu tine pe o insula pustie?" Pentru prima data, chiar stiu raspunsul la aceasta intrebare - as lua cartea "Vand kilometri". De fapt, ce zic eu carte? E mult mai mult de atat. E o intreaga lume. Mihai Barbu nu doar vinde kilometri, el da si aripi. Imi place sa calatoresc, la fel de mult pe cat imi place sa citesc. Sa pot sa ma bucur de ambele pasiuni in acelasi timp este, vorba reclamei, de nepretuit. Or, timp de 480 de pagini, exact asa s-a intamplat: am citit, am vazut si am trait aventura lui Mihai ca pe o experienta proprie. Pentru ca sa pleci la drum, taman pana in Mongolia, in carca motorului Doyle si cu GPS-ul Marcel in carca e o adevarata aventura. Dar una frumoasa, intrucat Mihai s-a ales cu amintiri cat pentru doua vieti, iar noi cu un jurnal de drum si cu un album foto cum nu mai sunt altele. Visator, temerar, inconstient, spuneti-i cum vreti, cert este ca Mihai Barbu a reusit ceea ce putini scriitori reusesc: sa ne ofere o carte despre care toata lumea sa vorbeasca doar de bine. Si aceasta in conditiile in care Mihai este fotoreporter (lucru evident in fotografiile cu poveste din carte), fara pretentii de scriitor. Mihai li se adreseaza cititorilor in fata, imparte totul cu ei fara sa isi filtreze mai inainte sentimentele si trairile. Exact aceasta naturalete o apreciez in mod deosebit, faptul ca tonul glumet ii este caracteristic, nu este cautat si nici fortat. Mihai nu scrie o carte, el scrie o serie de scrisori, adresandu-se personal fiecarui destinatar in parte. Iar destinatari sunt cei care au cumparat kilometri, ajutandu-l astfel pe Mihai sa stranga banii necesari pentru combustibil (totusi, Mongolia nu este la o aruncatura de bat). Si noi, toti ceilalti, cititorii, evident. In fuga noastra dupa destinatii exotice, cu zboruri la clasa intai si servicii all-inclusive, am uitat sa ne bucuram de natura, de oameni, de un cer lipsit de nori dupa zile pline de ploaie, de gustul unei conserve dupa kilometri intregi fara oprire, de liniste, de aglomeratie, de un dus cald, de un pat moale. Cati dintre noi ar opta pentru o vacanta intr-una din multele tari care se termina in "stan"? Cati dintre noi ar renunta la confortul unui hotel de n stele pentru a dormi intr-o iurta saracacioasa sau intr-o camera in care singura facilitate este un pat de dormit - sau mai multe? Mihai a trecut prin toate acestea, s-a imprietenit cu localnicii, s-a certat cu autoritatile puse pe spaga, l-a pozat pe Doyle in toate pozitiile, a mancat un cap de capra, a baut apa din Baikal, a plans de emotia apropierii de casa cand a ajuns in Istanbul si cate si mai cate. Cei 26 000 de kilometri strabatuti in 4 luni sunt cuprinsi in 43 de scrisori si in peste 500 de imagini fascinante. Daca jurnalul acesta de calatorie nu va face sa plecati in lume, nimeni si nimic altceva nu o va face. Finalul raspunde (aproape) tuturor intrebarilor pe care as fi vrut sa i le adresez lui Mihai Barbu. "Am aflat pe drumul asta ca 'nomad', cuvantul asta cu iz de poveste, e o chestie cu care te nasti, n-ai cum s-o inveti. Iar eu, din pacate, nu am asta in mine. N-as putea sa fac asta toata viata, nici cinci ani, nici unul. Si nu mi-e rusine. Imi spunea un prieten caruia ii povesteam despre genul asta de oameni cum ca 'astia sunt cei care fac pamantul sa se invarta'. Asa e, ei sunt, iar eu sunt unul dintre fericitii care i-au intalnit." Reteta tot de la o Mihai o aflam: "Trebuie sa ai rabdare, sa opresti des, sa cunosti oamenii, sa faci cu mana, sa te lasi depasit, sa zanbesti mult, sa nu te grabesti, sa vezi, sa simti, sa te uiti inapoi, sa ai incredere, sa stii, sa afli, sa nu-ti fie rusine sa plangi, sa nu incetezi sa te minunezi si, mai presus de toate, sa iubesti." Cu ce s-a ales la finalul acestei minunate aventuri? Din nou il las pe Mihai sa raspunda: "Am invatat ca orice vis pe lumea asta poate prinde viata, orice, si nu depinde decat de mine, ca lumea toata e la degetul meu mic. Nu e nicio mare smecherie, vorba de duh sau citat din clasici. Am invatat ca trebuie sa tii cu dintii de drumul tau si sa stii ca in locurile in care esti s-ar putea sa nu mai ajungi niciodata si, in acelasi timp, cand esti prea obosit sau iti e prea frig, foame sau frica si n-ai mai vrea sa mergi inainte, sa stii sa zici 'si ce daca nu mai ajung aici?'. Ca oricati bani, oricat sponsori, oricate camere de filmat, oricate masini de asistenta, oricate camere de hotel de cinci stele, oricati oameni care te vorbesc de rau sau de bine, oricate ai avea din toate astea, in saua motocicletei nu te mai ai decat pe tine. Ca doi e un numar mult mai mare decat unu. Ca niciodata nu e prea devreme, dar ca maine e deja prea tarziu. Ca, desi nu pare, oamenii buni sunt mult mai multi decat aia rai pe pamantul asta. Ca exista un echilibru al lucrurilor, ca nu poate fi doar rau sau doar bine. Ca nu exista problema fara solutie. si inca ceva. O lectie simpla, dar invatata greu. Am invatat ca, la urma urmei, nu esti nicioda singur." Bravo Doyle! Bravo Marcel! Bravo Mihai!