Bastian

     

Bastian este un roman psihologic avînd suspansul unui thriller. În centrul romanului se află un avocat bîntuit de vinovăţie. Sentimentul de vinovăţie începe să pună stăpînire pe el după ce un client i se confesează. Romanul Dorei Pavel a fost asemănat cu unele scrise de Ian McEwan sau de Joyce Carol Oates.

     

Dora Pavel ştie să treacă din scenariul psihanalitic într-unul de dezbatere largă, despre libertate şi apartenenţă, în care dospesc, la foc tot mai mare, traumele reale şi cele închipuite. Cine i-a citit cărţile anterioare ştie că ea face din claustrare şi anxietate polii magnetici între care se deplasează intrigi şi mentalităţi, căutînd să radiografieze emanciparea identităţii mutilate, greu accesibilă. (...) Dora Pavel scrie despre o răsucire dostoievskiană fără a avea nimic din scriitorul rus, erotizează obiectul încarcerării identitare fără să imite pe Houellebecq, dar rămînînd aici tot mai sigură pe terenul ei decorat cu miza cinică a lui Philip Roth, în care stilul cîştigă bucăţi consistente din text. În Bastian, ea se fixează bine pe dinamica frazelor, jocul ei narativ e un cîştig stilistic. (...) În Bastian se confruntă extravaganţa bogată şi cinismul minimalist, cruzimea şi autoflagelarea, într-o elegie a degenerării. Patologia depresivă ascunde teoria destinului subaltern. Iar actul de eliberare o anamneză cu oglinzi sparte. (...) Există, de asemenea, scene livreşti cu trimiteri celebre, precum deshumarea cu apel direct la monologul hamletian. Doar că nu craniul, ci creierul însuşi dispută patologia triumfătoare.

     

De foarte puţine ori inserez în „născocirile” mele prozastice vreo aluzie la un fapt real. Repet ceea ce spun mereu, creaţia mea e una de pură ficţiune. Nu ştiu dacă vi se va părea paradoxal să (re)afirm (au spus-o alţii, înaintea mea) că a reproduce realitatea prin scris nu e mereu un act creditabil. (…) Munca la un roman nu e uşoară. E splendidă. Te obligă la o viaţă dublă. Îl porţi cu tine în gînd, clipă de clipă, timp în care continui să trăieşti „normal”, să te prefaci, adică, atent la cei din jur, la ce ţi se spune, dar o faci mereu „bruiat” de personajele tale, care nu te slăbesc un minut, sînt nu doar egoiste, acaparatoare, ci de-a dreptul impulsive, te bat la cap cu problemele lor zi-noapte, te sechestrează la modul penal, dar cine să depună plîngere?

     

„Munca la un roman nu e uşoară. E splendidă. Te obligă la o viaţă dublă. Îl porţi cu tine în gînd, clipă de clipă, timp în care continui să trăieşti «normal», să te prefaci, adică, atent la cei din jur, la ce ţi se spune, dar o faci mereu «bruiat» de personajele tale, care nu te slăbesc un minut, sînt nu doar egoiste, acaparatoare, ci de-a dreptul impulsive, te bat la cap cu problemele lor zi-noapte, te sechestrează la modul penal, dar cine să depună plîngere? Şi, deşi ştii ce te-aşteaptă ‒ ai mai trecut prin asta, ştii că abia după prima elaborare începe calvarul construcţiei, cînd unele fapte, capitole se pretind a fi înaintea altora, cînd caracterele se iau la harţă şi tu încerci să le împaci, să negociezi, cînd totul degenerează într-o licitaţie înnebunitoare ‒, totuşi cedezi şi te înhami, înfiorat şi epuizat, la noul travaliu.”

     

Învăluit de mister, profund, cu note apăsătoare și chiar depresive pe alocuri, romanul Dorei Pavel constituie o imagine a unui interior bîntuit de vinovăție, o luptă continuă în a scăpa de acest sentiment, dar și o reprezentare a celor mai ascunse gînduri care l-au determinat pe protagonist să se afunde într-atîta învinuire. Mai mult de-atît, romanul arată o analiză permanentă a unui tînăr care nu uită nicicînd să se uite înspre sine. Sentimentele cele mai profunde care îl bîntuie pe tot parcursul vieții au rămas aceleași care îl țin blocat în acel sanatoriu al minții, încă din copilărie, într-o suferință și zbatere aproape continue.