Cea care se întoarce

     

Nimic sentimental în scriitura Donatellei Di Pietrantonio. Dimpotrivă, o dozare în analiza trăirii, o scriitură din care se întrevede doar atît cît este necesar. Care livrează gînduri, sentimente, percepții fără a avea vreun moment intenția de a judeca, de a putea înțelege, de a ști ierta. Mai degrabă doar pe aceea de a radiografia. Totul prin ochii unei fetițe care traversează perioada intrării în maturitate abrupt, cu spaime și tînjiri care pentru oamenii mari din jurul ei nu există. Fiindcă ochii lor sînt deschiși spre altceva, nu spre sufletul ei.

     

Cea care se întoarce, romanul scriitoarei italience Donatella Di Pietrantonio, tradus de curînd la Editura Polirom de către Mihaela Găneț, este o carte vie, pătrunzătoare, în centrul său aflîndu-se complicatele relații de familie. (…) Romanul Cea care se întoarce impresionează prin consistența psihologică a dramelor de familie și prin puterea personajului central de a-și păstra frumusețea și puterea, dincolo de dramele sinu­oase și tulburătoare.

     

Scriitura Donatellei Di Pietrantonio este intensă, simplă și în ace­lași timp subtilă, așa cum dovedește și în surprinderea reîntîlnirii dintre adolescentă și ma­ma adoptivă: „Privirea ei cînd m-a vă­zut rămîne una dintre amintirile cele mai vii pe care le păstrez de­spre ea, și cea care doare cel mai tare, probabil. Avea ochii celui prins în capcană și nu găsea cale de ieșire, ca și cum ar fi văzut o fantasmă care-o urmărea de mult timp. Eram eu, un pic mai mult decît un copil, iar copiii nu pot stîrni teamă“. (…) Romanul Cea care se întoarce impresionează prin consistența psihologică a dramelor de familie și prin puterea personajului central de a-și păstra frumusețea și puterea, dincolo de dramele sinu­oase și tulburătoare.

     

Cea care se întoarce e un roman al redevenirii, al unor traume care transformă şi care nu pot fi vindecate decît parţial prin a cere constant ca adevărul să fie spus şi, implicit, prin a-l spune. Arminuta e o curajoasă, e o inimă dîrză care adesea ne face să ne îndoim de abilităţile pe care un copil le-ar putea avea pentru a gestiona o situaţie dureroasă. Realitatea e însă (şi nu doar în romanul remarcabil al Donatellei Di Pietrantonio) că fricoşii sîntem noi, adulţii, cei care, de la un punct încolo nu-şi mai spun şi nu mai spun adevărul nici măcar propriilor copii.

     

Punctul forte al romanului îl reprezintă capacitatea autoarei Donatella Di Pietrantonio de a întreţine misterul. Misterul legat de motivul ce a determinat-o pe mama adoptivă să renunţe brusc la fiica ei. Romanul e o anchetă psihologică, legată de încîlcitele relaţii de familie.