Luchian. Ochii, sufletul, mâna

     

Cei pasionaţi de pictură nu vor putea rezista în faţa unei cărţi despre Ştefan Luchian, mai ales dacă este scrisă de una dintre cele mai citite scriitoare contemporane din România. Veronica D. Niculescu rescrie povestea unuia dintre cei mai sensibili artiști.

     

Cartea asta, cred, este foarte apropiată de o biografie pur și simplu. Cititorul va poposi, desigur, și-n scene detaliate, cu iz specific romanului, dar va parcurge, pas cu pas, chiar viața pictorului. Am zăbovit, ca-n niște pajiști luminoase, în acele locuri care mi s-au părut importante și ofertante; uneori, în locuri unde biografii dinainte, demult, n-au schițat foarte bine detaliul, ba au rămas chiar semne de întrebare. Am insistat acolo unde am văzut că mi se permitea și unde curiozitatea mea a săpat ceva mai departe decît mă dusese documentarea. (…) Voi mărturisi: nicicînd n-am scris o carte cu atîta grijă pentru realitate și cu atîta consum emoțional – e multă răspundere cînd scrii viața altuia și-am fost mereu conștientă de asta. La capătul scrierii poveștii, obosită și dorindu-mi să fac măcar un om fericit, m-am dus din nou la casa din Strada Mendeleev și mi-am așezat palma pentru două clipe, aproape din mers, pe ancadramentul alb al uneia dintre ferestrele lui. Și i-am spus că de-acum cartea despre el este gata. El e singurul „cititor” pe care mi-l doresc fericit. Dacă vor fi și alții, cu atît mai bine.

     

Esență și sublim al creației și un artist mai viu, mai uman, mai demn decît ne-am fi putut închipui privindu-i macii, anemonele, albăstrele sau chiar autoportretul, Luchian. Ochii, sufletul, mîna, de Veronica D. Niculescu, devine o lectură obligatorie dătătoare de forță și de demnitate tuturor celor ce ne risipim adesea în „haina de piele” cea fără de vreme trecătoare.

     

Cîteva lucruri pe care nu le-am spus despre Luchian. Ochii, sufletul, mîna. Că au fost spaime și îndoieli mai mari ca oricînd, jonglerii cu libertatea, răspundere copleșitoare, insomnii și muncă mai multă ca la orice carte obișnuită, a ta și numai a ta. Te cufunzi în munca de documentare și cu cît citești mai mult, cu atît pricepi că știi mai puțin.

     

Cartea este scrisă alert, cu metafore bogate, pe măsura exploziei de culoare şi lumină din pictura artistului. Dar, dacă ar fi să identific cea mai semnificativă trăsătură a întregului demers epic al Veronicăi D. Niculescu, aceasta ar fi, fără îndoială, autenticitatea reconstituirii. Autoarea procedează ca un versat restaurator de artă, caută cu acribie şi răbdare dovezi, urme, mărturii, le examinează şi le evaluează pe îndelete, pentru ca, în final, din însumarea acestor cioburi colorate, în nuanţe vii sau sumbre, să recompună un grandios vitraliu, viaţa lui Ştefan Luchian.