Ultimii copii din Tokio

Dincolo de virusuri, îmbolnăviri, pandemii, omenirea se luptă cu propria umanitate, mai ales în cartea ușor prezicătoare a uneia dintre cele mai cunoscute autoare japoneze. Este o distopie ce ne pune în față o Japonie în afara lumii, devastată de o catastrofă ecologică, departe de orice contact cu restul lumii. Speranța de viață, relațiile dintre oameni, fragilitatea vieții, granițele sărăciei, vinovăția și lipsa de putere fac din acest roman un puternic strigăt vizionar asupra felului în care arată lumea.

Cu o scriitură care nu face concesii poveștii, ci dezvăluie realitatea în care sînt prinse personajele aproape cu brutalitate – de fapt, cu o distanțare care potențează senzația de sufocare, de neputință, Yoko Tawada definește liniile unei lumi ce păstrează prea puțin din imaginea pe care o avem despre Japonia de azi: o insulă izolată complet de continent, într-un viitor incert, dar nu foarte îndepărtat, adică un spațiu și un timp care își pierd treptat identitatea, făcîndu-te captiv înăuntrul unei bucle în care bătrînii își duc traiul prelungit către vîrste tot mai înaintate, în timp ce pielea copiilor devine din ce în ce mai străvezie și mai casabilă, iar stomacurile lor nu mai pot digera aproape nimic, nici măcar sucul dulce-acrișor al unei portocale. Transformați în ființe stranii, pe jumătate oameni și pe jumătate altceva, cu trupuri care își pierd granițele sexualității și sînt pe zi ce trece tot mai fragile, acești copii se nasc deja bătrîni, vulnerabili, iar timpul pare că pentru ei se scurge în sens invers. (…) Totuși, nimic nu te pregătește pentru final. Sînt de departe cele mai reușite pagini ale romanului. În ele cinismul și tandrețea se înlănțuie, iar răceala scriiturii devine chiar acea rigor mortis.

Ultimii copii din Tokio ne poate ajuta să ne depășim fricile și lașitățile, și asta nu apelînd la curajul nostru, ci la spaimele și prejudecățile cotidiene pe care le avem, într-o analiză în filigran a lumii în care trăim. Ca mai toți autorii de distopii, Yoko Tawada e, de fapt, o moralistă ajunsă la exasperare, care ne prezice un viitor negru, sperînd că ne vom trezi din prezentul în care ne complacem.

Ultimii copii din Tokio etalează un scenariu de o duritate care se simte chiar și în cele mai fine aluzii, fără a mai fi nevoie de o întreagă narațiune a unui dezastru care pune sub semnul întrebării chiar existența oamenilor, într-un mediu compromis iremediabil. O poveste despre o posibilitate apocaliptică, despre izolare și contaminare, despre reguli care nu se discută și temeri nerostite, una care, din păcate, găsește temei în realitatea imediată pentru a-și susține semnalele de avertizare.

Ultimii copii din Tokio, romanul scriitoarei japoneze Yoko Tawada, imaginează o țară care se izolează treptat de restul lumii în urma unei catastrofe ecologice. Japonia, căci despre ea este vorba, se confruntă cu pericole și provocări dintre care cel al dispariției populației nipone este cel mai serios. Raportul de forțe se inversează dramatic: în urma catastrofei, nu adulții și vîrstnicii sînt în pericol, ci populația tînără, copiii în special. Sistemul lor imunitar e vraiște, organele interne nu suportă orice tip de hrană, se șubrezesc rapid, astfel încît speranța de viață se reduce drastic. (…) Ideea unei lumi, a unei civilizații care să o ia de la zero și să evolueze nu e deloc nouă, firește. Seducătoare în teorie, dar nereușind să se despartă de amintirea unei existențe anterioare, această lume nu-și va putea exorciza demonii. Inversarea sau amestecarea pînă la nerecunoaștere a sexelor, trimiterea unor copii speciali, dincolo de granițe, ca emisari, proiectele de salvare a orașului Tokio, inimă a Japoniei, sînt tot atîtea aspecte care caracterizează noua civilizație și tot atîtea îngrijorări în legătură cu societatea viitorului.