Prăbușirea

     

Dintre toate textele reunite între aceste coperți, cel care m-a schimbat n-a fost Prăbușirea. Eu nu sînt Emil Cioran. Cel care m-a schimbat a fost Orașul meu pierdut. E unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris vreodată pe pămînt, aproape la fel de frumos ca o pagină oarecare din Marele Gatsby. Cred că în sfîrșit am ajuns să înțeleg de ce vă iubesc atît de mult: nimeni, domnule Fitzgerald, n-a mers atît de departe în oceanul nostalgiei. (...) Din Prăbușirea mai rămîn cu această idee pînă la care nu știu cîți au mai ajuns: dovada unei inteligențe de primă mînă este abilitatea de a avea în minte două idei opuse în același timp și de a-ți menține totuși capacitatea de funcționare. De exemplu, ar trebui să poți vedea că situația e fără speranță și totuși să fii hotărît să o faci să devină altfel. Cred că tocmai i-ați definit pe cei visători și pe cei înfrînți, singurii oameni cu care ați fost vreodată frate, domnule Fitzgerald, ceea ce vă face unul dintre puținii muritori norocoși.

     

Prăbușirea (The crack-up) este, dacă vreți, un omagiu adus lui Fitzgerald de unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, eseistul și scriitorul Edmund Wilson, cel care avea să-i devină la fel de bun prieten lui Nabokov. Bunny Wilson a adunat în jurul acestui eseu în trei părți alte piese de non-ficțiune, cît și fragmente din „carnetele“ lui Fitzgerald, scrisori ale acestuia către cei mai buni prieteni, dar și cîteva scrisori primite de la Gertrude Stein, Edith Wharton, T.S. Eliot, John Dos Passos, Thomas Wolfe. (…) Cred că, pînă la urmă, Prăbușirea, această natură moartă a unui vas de porțelan ciobit, pe care nimeni nu se-ndură să-l arunce, dar nici nu-l mai folosește, e ghidul ideal de lectură atît pentru Gatsby, cît și pentru Blîndețea nopții. Ca să-nțelegi lacrimile lui Daisy Buchanan în fața dulapului plin de cămăși colorate ale lui Jay Gatsby, trebuie să înțelegi durerea ca un pietroi care-ți atîrnă-n vintre. Din greutatea asta s-a născut Prăbușirea. Traducerea lui Radu Pavel Gheo e excelentă.

     

Cînd citești însemnările lui F. Scott Fitzgerald de prin aproape neîntreruptele sale preumblări prin lume, împreună cu Zelda, din anii săi de glorie, nu prea înțelegi cînd mai avea timp să scrie. În schimb, ai o bănuială despre rostul carnetelor sale în care nota propoziții, uneori lungi fraze. Notele astea, scrise cu toată grija, le-a folosit Fitzgerald în romane și în povestirile lui. Probabil că își ducea subiectele în cap și, în momentele de inspirație, scotea carnetul și mai punea cîte ceva pe hîrtie. (…) Pentru scriitorii în devenire, această carte reconstituită din bucăți ar putea fi un prilej de gîndire despre ceea ce nu trebuie să facă dacă vor să aibă și o viață lungă, nu numai să scrie cu succes. Dar cîți adolescenți ai literelor puse pe hîrtie iau în serios Prăbușirea lui F.S.F., la gîndul unui pact atrăgător cu Diavolul succesului?

     

(…) Traseul personajelor lui de la euforie la disperare e și al scriitorului, care-și face un bilanț lucid, împins pînă la limita autopsiei. În plus, eseurile autobiografice sînt scrise de un povestitor care vede prin prisma propriei instabilități nervoase instabilitatea lumii ce a luat-o razna. sînt foarte multe de spus despre revelațiile acestei cărți în care apar și alți scriitori celebri, precum T.S. Eliot, Dos Passos, Edith Wharton, Thomas Wolfe ș.a. De un interes deosebit sînt relațiile lui Fitzgerald cu Hemingway, rival și prieten, căruia îi recunoaște superioritatea și noutatea și față de care oscilează între admirație și provocare. Dacă amîndoi sînt azi „clasici” ale căror cărți figurează și în secolul 21 pe listele de bestsellers nu e pentru legenda care i-a înconjurat ca oameni, ci pentru calitatea literară a operei lor.