Sfumato

     

În Sfumato, Daneliuc și-a inventat ca protagonist un fost jucător de fotbal celebru, devenit antrenor respectat și care se pricepe și la ale vieții. Dacă Daneliuc și-ar fi scris romanul respectînd canoanele romanului clasic, înțelegînd prin asta și aventurile moderniste sau postmoderniste ale genului, cartea asta ar fi avut cel puțin de două ori mai multe pagini. Aici, însă, totul e eliptic formulat, în acel limbaj al oralității noastre cea de toate zilele în care un cuvînt face cît o descriere, iar altul cît o analiză psihologică detaliată. Daneliuc știe, ca puțini scriitori români, resorturile comunicării noastre obișnuite și mai ales ce așteptăm și cît înțelegem unii de la alții în încercările noastre zilnice de a ne face înțeleși de ceilalți.

     

Romanul Sfumato (Polirom, 2019) are cea mai cinematografică proză de la Cele ce plutesc încoace. (…) Mircea Daneliuc își face exercițiul obișnuit: lasă personajele să se sfîșie sistematic, bate praful din pernele imoralului confort românesc în materie de corupție, scapără dialoguri în silitră, subliniază cu tușe groase discrepanța dintre bogați și săraci, modelează în ghiulele de comedie neagră moștenirea comunistă. (...) Așadar, o scurtă aventură pe șosea, cu doctori și fotbaliști, minijupe și crampoane, picături de ochi și creme cosmetice, mașini Audi și cai troieni, acolo unde nu te aștepți.

     

Multă materie realistă contemporană în Sfumato, ca-n tot ce scrie Daneliuc. Capul de serie: Caragiale-tatăl. Romanul e splendid lucrat şi în construcţia lui supraetajată semantic şi stilistic, amestecînd – ziceam – oralitatea vivace, cu multe poante, jocuri de cuvinte, băşcălii preluate din limbajul contemporan, cu o reflexivitate tuşantă, sarcastic-comică la suprafaţă, amar-simpatetică pe dedesubt. Excepţional scriitor – Mircea Daneliuc!