Homeric

     

Homeric seamănă cu toate romanele mele, dar în esență este o carte în registru fantastic, o scriere care, deși se mișcă printre parfumurile de epocă, nu este totuși de atmosferă, ci una cu subiect ferm, o ficțiune de mistere, în care întîlnirea dintre o femeie și un bărbat se află în centrul poveștii.

     

E o carte pasionantă, cu accente de roman polițist noir, scrisă cu nerv și cu știință atît a istoriei, cît și a locurilor, așa cum erau ele în vremuri deloc imemoriale, dar a căror dimensiune istorică pare că nu poate fi prinsă într-o schemă temporală. De ce? Fiindcă aglutinarea ei în fantast o face aproape imposibil de plasat într-o perioadă istorică strictă, lucru cu atît mai bun cu cît, în fond, pe cititor n-ar trebui să-l intereze neapărat aspectul ăsta, ci mai degrabă cum e posibil ca Năltărogu să se facă invizibil, cum de Mărmănjica citește gîndurile oamenilor sau cum de aparent umilul Mărin cafegiul devine poate cel mai important personaj al cărții. De ce? Citiți Homeric și veți afla totul, inclusiv semnificația enigmaticului titlu ales deloc întîmplător de Doina Ruști.

     

Povestea o aveam demult, dar anii trecuți mă obseda ideea de-a scrie un roman despre metafizica dorințelor. Iar într-o zi, una dintre acelea în care îți tremură sufletul fără motiv, am dat de-o filă albă, care cânta. Cu toate că de multă vreme n-am mai scris de mână, am lăsat câteva sute de cuvinte pe-acea hârtie. Și, cumva, unele au alunecat în ritmul muzicii, rămânându-mi în fața ochilor numai silueta unei femei care murea de dorul unui bărbat.

     

Romanul Homeric poate fi citit şi ca naraţiune orientală, şi ca roman de aventuri, şi ca frescă fanariotă, şi ca roman fantastic, dar este toate acestea la un loc şi mai mult decît suma lor. Este, asemeni epopeii la care face un clin d’œil, o poveste magică despre Lume, despre destine tumultuoase din care, cu timpul, se alege praful. Iar Naratorul, care, deşi trăieşte sute de ani, ajunge şi el să îmbătrînească, recunoaşte că ceea ce poate dura este numai... Povestea, adică Literatura.

     

Romanul Homeric poate fi citit şi ca naraţiune orientală, şi ca roman de aventuri, şi ca frescă fanariotă, şi ca roman fantastic, dar este toate acestea la un loc şi mai mult decît suma lor. Este, asemeni epopeii la care face un clin d’œil, o poveste magică despre Lume, despre destine tumultuoase din care, cu timpul, se alege praful. Iar Naratorul, care, deşi trăieşte sute de ani, ajunge şi el să îmbătrînească, recunoaşte că ceea ce poate dura este numai... Povestea, adică Literatura. Doina Ruşti face dovada unui har narativ ieşit din comun, a unei imaginaţii debordante, a unei erudiţii rare la scriitorii de azi şi a unui umor nebun.