Frica de umbra mea

     

Nu e o carte în care e arătată cu degetul frica, ci cumva sînt încercări de descoperire a remediilor împotriva fricii. Sap, sap și găsesc tot felul de lucruri în săpăturile pe care le fac. Lucruri mai plăcute, altele mai înfricoșătoare, lucruri care mă ajută și mă întăresc în drumul pe care îl am. Pe de altă parte, după cum știm, „frica de umbra mea“ este o expresie despre oamenii fricoși, despre ființele fricoase. Dar umbra nu este numai moartea, umbra poate fi totodată și o zonă a inconștientului, a inconștientului colectiv, a inconștientului personal. Umbra nu este numai moartea propriu-zisă sau fantoma-umbră, ci și fantomele pe care le avem cu toții în capul nostru.

     

Pe de-o parte, e un fel de eseu autobiografic despre moarte și despre frica de ea (întîmplările sînt împănate cu intertexte relevante din filme și cărți la subiect), pe de alta, e o ficțiune cu trucuri autenticiste, reluînd pe spații scurte, ca personaje, inclusiv cuplul Cezar-Luminița din celebrul roman amintit mai sus. Farmecul cărții vine, însă, dintr-o altă glisare, cea între tonuri. Ca și-n prozele sale precedente, Cezar Paul-Bădescu marșează susținut pe linia subțire dintre grav și ironic, dintre tragic, abominabil, ilogic și comic, pentru a obține un efect special: „un Rambo altoit cu Cioran”. Pe cît de șocante și de marcante sînt unele morți, pe-atît de încurcate și de opace metafizic sînt explicațiile legate de ele. Personajele, oricît de importante moral (bunicii, prietenii cei mai buni, copiii nevinovați) ori social (generalul „revoluționar” Militaru, vedetele de cancan) ar fi, au parte de aceleași morți greu de prins în eventuale discursuri îngreunate semantic de implacabilul destin al tuturor.

     

Pe pagina de gardă a volumului, sub titlu, este scris roman. Poate fi considerat într-adevăr un soi de roman construit din bucăţi de puzzle, care, deşi fragmentar şi chiar cu unele piese lipsă, reconstituie o imagine de ansamblu. Un personaj, naratorul, este urmărit în interacţiunile lui cu umbra - moartea, dar şi traumele, spectrele amintirilor, răbufnirile inconştientului etc. - şi constatăm cum aceste interacţiuni îi modifică percepţia şi felul în care se raportează la umbră. Numai că eticheta de roman e doar o convenţie. În realitate, nu m-am aşezat la masa de scris cu intenţia să fac literatură. Pentru mine, scrierea acestei cărţi a fost pur şi simplu o experienţă existenţială, ceva care ţine de viaţă, de moarte, de viaţă şi moarte. Nu trebuie să se înţeleagă din asta că spun că literatura nu ar fi bună, că o desconsider în vreun fel. În fond, rămînînd în aceiaşi termeni, literatura te ajută în general să uiţi de moarte. Ca, de altfel, orice distracţie. (...) Scrierea ei a fost o incursiune în lumea umbrelor, din care am ieşit - cum se spune - întărit: am ajuns să mă împac cu ideea de moarte şi, în general, cu umbrele mele. Acum, poate să apară întrebarea „bine, dar dacă e aşa o experienţă personală, de ce ai mai publicat-o?“. Pentru că şi cititorul poate să refacă drumul pe care-l propun şi să întreprindă propria lui explorare. Pe mine m-ar fi ajutat să citesc o astfel de carte, dacă n-aş fi scris-o.

     

Chiar dacă naratorul acuză prin prisma prejudecăților sociale așa-zisa decădere morală (cum ar fi, din punctul său de vedere, cea a amatorilor de manele), el construiește, în filigran, o impresionantă deconstrucție a textului însuși și, totodată, a unor teme literare consacrate precum eroismul, boala, moartea. Ca în scrierile anterioare, pentru Cezar Paul-Bădescu autoficțiunea rămîne prin excelență un gen coroziv la adresa tradiției literare.

     

(…) Frica de umbra mea (Editura Polirom, 2019), deși aparține de subgenul sequence, este mai mult decît povestea maturizării personajului-narator. (…) narațiunea ce străbate volumul surprinde frica, lupta și acceptarea celui mai sigur lucru din existența umană – moartea. Fiecare povestire este o relatare despre proximitatea morții, dar puse împreună dau această imagine a dansului cu ideea de moarte.