Vara

     

Vă scriu pentru că tocmai am citit Vara și am găsit chiar aici, în aceste proze, care n-au cunoscut gloria Ciumei sau a Străinului, cele mai frumoase pagini din tot ce am citit în opera dumneavoastră.

     

Vara este un manual al revoltei înfrînte. O colecție de aventuri interioare în care abandonul triumfă în lupta cu singurătatea și vidul. Început ca un experiment biografic, rezemat pe sărăcia exilului ce naște proiecte deficitare, periplul eseistic încremenește înaintea neobișnuitului din banalitate. Camus rămîne un copil cu tinerețea furată și un matur ce reînvață să privească poezia cu inocență.

     

Am citit – căci o fac pentru prima oară – trei titluri din rîndul doi al operei: Vara, Nunta și Moartea fericită. Au toate trei în comun decorul algerian, încă francez în anii scrierii acestor texte. Dar nu e vorba aici doar despre un fundal natural, ci despre o prezență geografică esențială, pregnantă, ce trece adesea, literar, înaintea prezenței umane. De altfel, primele două cărți, una de descrieri pure, alta de mici schițe, în care omul e mai mult receptacol senzorial și cultural stîrnit de peisaje naturale și urbane și de ruine antice decît obiect de analiză în sine.

     

Ce invitaţie la o plimbare în toiul amiezii! Ce surpriză îmbietoare continuă să rămînă Vara lui Camus din care putem extrage propriile amintiri cu veri şi veri nesfîrşite, cu după-amiezi în care lumina cădea diferit la fiecare oră prelinsă lent, din toate acele momente în care timpul părea că stă în loc. Spiritul şi inima se vor bucura deopotrivă de o invitaţie la a medita asupra lumii, asupra felului în care înţelegem că natura ne defineşte, ne subjugă, ne creionează destine de care nu sîntem conştienţi. Aşa arată, pe scurt, invitaţia lui Camus: „Pentru cei care cunosc sfîşierile între da şi nu, între amiezi şi miezuri de noapte, între revoltă şi iubire, pentru cei, în sfîrşit, care iubesc rugurile în faţa mării, există, acolo, o flacără care îi aşteaptă”. Vara lui Camus este, cu adevărat, chiar şi multe decenii mai tîrziu, „de neînvins”.