În apele facerii

     

Romanul ar fi putut fi o simplă poveste de iubire între două suflete însingurate, care au şansa de a se întîlni (cum spune cîntecul !) pe drumurile vieţii. Dar autoarea are ambiţia de a realiza mult mai mult decît un banal roman de dragoste. Eroii săi sînt nişte inadaptaţi ai vremurilor tulburi din ultimii ani ai comunismului, prizonierii unei lumi pe care nu reuşesc să o descifreze, nu o înţeleg, trăiesc într‑o închisoare existenţială care le marchează dramatic devenirea. Sunt, aşa cum se definesc ei înşişi, nişte „nenăscuţi”.

     

În apele facerii este o profundă introspecție a subconștientului, a lumii viselor halucinatorii, a universului de emoții, singurul care guvernează o lume în care timpul se vrea încremenit pentru a salva prin amintire clipa unui prezent trăit în singurătate și perpetuă căutate a identității.

     

Scriitura ei e un act artistic remarcabil: într-un univers cețos în care e greu să zărești lumina autentică, să împrumuți voci și perspective și să le așezi sistematic într-o desfășurare filmică a viselor nu este la îndemîna oricui. Împovărătoarele libertăți individuale, împovărătoarele ipostaze ale însoțirii anilor, întîmplărilor, permit ca fundamentul arhitecturii romanești să se afunde în abisurile suprarealiste în care, îngemănate, cămila, cerbul sau vaporul populează minți, personaje, existențe, într-un oraș care a pierdut calitatea de agora. Singurul antierou în adevăratul sens al cuvîntului devine orașul, expresie a unei societăți a însingurărilor și însinguraților.

     

Memoria, durerea, singurătatea, istoria și timpul sînt coordonatele ce delimitează romanul În apele facerii, esențialmente o carte de atmosferă, de stare, de angoase ce răzbat pulsatil la suprafața conștiinței.