Băiatul sălbatic

     

Ceea ce îmi place la această carte a lui Cognetti e că omul recunoaște că singurătatea după care aleargă ca să-și recapete inspirația, precum scriitorii romantici cățărați în turnul lor de fildeș, nu-i ajută la nimic. Lipsit de imaginația autorilor de ficțiuni care se retrag undeva ca să nu fie tulburați de sîcîielile vieții cotidiene, pentru a-și scrie cărțile, Cognetti admite că are nevoie, și în vîrf de munte, să stea de vorbă cu oameni care să-i povestească ce fac acolo, pentru ca el să aibă apoi ce povesti. Textele despre care el susține că „i-au făcut mîna” pentru această carte, cele despre cîteva soiuri de copaci de munte, n-au nici un fel de relevanță epică. Sînt, cel mult, mici poeme în proză cu pretenții mai mari decît capacitatea artistică a autorului.

     

Jurnal, meditaţie filosofică şi jurnal de călătorie deopotrivă, Băiatul sălbatic este o reflecţie profundă asupra singurătăţii, prieteniei şi relaţiei cu natura şi cu familia. Un volum scris cu emoție, din care răzbate un puternic suflu melancolic. Băiatul Sălbatic susține ideea că uneori trebuie să punem pauză goanei după lucruri care nu sunt durabile, în favoarea celor care contează cu adevărat. Și poate că nu avem nevoie de singurătate deplină, ci doar de momente de izolare alături de oameni care ne seamănă, cu care putem împărtăși aceleași idei fără a considera că suntem ciudați în raport cu majoritatea. Doar diferiți.

     

Realizate în ton corect, tablourile peisajelor îşi pierd culorile, iar înfăţişarea lor e văduvită de suspiciunea vreunui sentiment. Crîmpeiele din viaţa scriitorului, aşa cum o trăieşte el din aprilie şi pînă-n octombrie, sunt parcă lecţii din manualul de geografie ori din cel de botanică, cel mai adesea. Paolo Cognetti are însă flerul de a le adăuga uneori valoarea unor fragmente din scrierile altor autori. Publicaţia italiană „Panorama” scria că volumul e, printre altele, un „catalog” de „citate bine alese”. Cartea e, într-adevăr, împănată cu citate; de altfel, la final e chiar un opis al lucrărilor din care au fost preluate fragmente.

     

Ca un adevărat Robinson Crusoe, personajul lui Cognetti, pe care-l putem asimila cu ușurință scriitorului, se simte ca un stăpîn pe moșia sa și învață tot felul de lucruri: să spargă lemne, să aprindă un foc pe furtună, să sape și să semene o grădiniță de legume, să mulgă o vacă și să facă baloturi de fîn, dar ce îi reușește cu adevărat este să simtă pustnicia. (…) Aici, mai mult decît în Cei opt munți, Cognetti pune accentul pe influența negativă a omului asupra naturii, mizînd pe aceeași scriitură atașantă și plină de miez, cu descrieri ample și lecții de viață, făcînd trecerea de la naratorul preocupat mai degrabă de poveste și de psihicul uman în contact cu natura către cel dornic să se implice și să semnaleze efectele negative ale prezenței umane.