Statuia comandorului

     

Scrise între 1986 și 1988 și publicate în volum după Revoluție, nuvelele din Statuia comandorului de Varujan Vosganian i-au adus autorului, în 1994, Premiul Asociației Scriitorilor din București. Reunite acum într-o a doua ediție, ele fac, din nou, obiectul unui pariu al scriitorului cu durabilitatea prozei sale de tinerețe: la treizeci de ani de cînd a fost pusă pe hîrtie și la aproape douăzeci și cinci de cînd a fost editată. În cuvîntul său introductiv, Vosganian o încadrează în categoria literaturii „de sertar” și evocă spusele lectorului său de la Editura Cartea Românească, Mircea Ciobanu, care l-a avertizat că oricît ar tăia din povestiri, „ceea ce rămîne nu poate fi publicat”. Tot autorul găsește numitorul comun al celor patru nuvele, referindu-se la personajele lor: „spațiul concentraționar în care trăiesc”.

     

În același timp însă, se reprezintă ca o radiografie reușită a unor vremuri pe care tineretul nu le cunoaște prea bine și de care majoritatea celor care le-au trăit își amintesc cu revoltă nedisimulată. O revoltă care transpare și din cele patru povestiri incluse în volumul propus de Varujan Vosganian cititorilor. (…) Volumul aduce cu sine un mesaj, observăm lesne, care nu poate fi trecut cu vederea. Totalitarismul lasă răni greu de vindecat.