Detonarea

Romanul Detonarea este un fel de un veac de singurătate românesc. Nu mă dau mare făcând o asemenea comparaţie, dar aici e tot vorba de o sută de ani văzuţi de ochii a patru generaţii succesive. Acestea sunt reprezentate exact prin titlurile capitolelor: străbunicul, bunicul, tatăl, fiica. Începem va să zică de la 1918 şi sfârşim în 2018. Romanul e scurt, esenţializat. Regret poate că nu am realizat o frescă, cu toate detaliile necesare. Sincer să fiu, nici nu cred că aş putea sau nu am răbdare, dar pe de altă parte am foarte acut sentimentul inutilităţii.

Romanul apărut în acest an se deosebește, în mare măsură, pînă la un punct, de precedentele, pentru că e mult mai ancorat în realitatea românească așa cum o știm. Și, cu deosebire, construcția și stilul diferă de precedentele romane, stufoase și cu enorme digresiuni eseistice. E povestea a patru generații ale unei familii – începe în 1918 și sfîrșește în zilele noastre - și a unui timp în care țara s-a transformat radical. Străbunicul, bunicul, tatăl și fiica construiesc pe rînd nu doar destinul tragic al unei familii, ci și o parte din destinul tragic al țării. „Am încercat – spune autorul – să evit tentaţia unei fresce minuţioase şi chiar plictisitoare şi să pun în prim-plan esenţele, subscriind la ceea ce spunea Cioran, că vom ajunge într-o vreme cînd nu vom mai citi decît telegrame şi rugăciuni. Romanul acesta este aşadar o contopire a rugăciunii cu telegrama...”