Sylvie şi Bruno

     

Îl recunoști aici pe autorul jocurilor de cuvinte și al situațiilor imposibile din Alice în Țara Minunilor. Inventivitatea lui Lewis Carroll în privința personajelor funcționează și acum, doar că, de astă dată, personajele lui nu mai sînt eclatant altfel decît în lumea pe care o știm, ci par a avea echivalent și aici. De unde și constatarea criticilor că Sylvie și Bruno nu e doar un roman de tip fantasy, ci și o satiră care amintește pe ici, pe colo de Swift cel din Călătoriile lui Gulliver. Iar ca trimitere specială, să nu uităm că Swift a avut și el o slăbiciune  față de o copilă pe care a imortalizat-o, fără să-i de numele, în marele său roman.

     

Romanul amestecă prin intersecţii de fraze şi situaţii planul de suprafaţă al unei probabile poveşti de iubire a tînărului Arthur, amicul naratorului, şi a rafinatei Lady Muriel Orme, în contextul socio-istoric al epocii victoriene, care lasă să transpară în dialoguri o serie de dileme şi frămîntări specifice, cu planul de adîncime al unei lumi de basm, în care doi fraţi – Sylvie şi Bruno –, ba copii, ba elfi, te învaţă să redescoperi frumuseţea uitată a lumii, fie ea chiar una de care te simţi, mai degrabă, „bîntuit“. Astfel se aşază în poveste profesori care citesc sforăind, fripturi dez-fripte, (im)posibile coborîri la înălţimea unui cartof… pentru a-l săpa pe la spate, frămîntări pentru stîngurile (adică drepturile) mulţimii, camere ce nu au uşi, ci numai ferestre, un Shakespeare domestic, pe înţelesul broaş­telor, ori cine mai ştie cîte alte asemenea năstruşnicii care amintesc oarecum de Alice în Ţara Minunilor. La celălalt pol, personajele, din decorul victorian al poveştii, pun în miş­care tot felul de idei ştiinţifice, filozofice, religioase, observaţii morale ori de natură socială ce taxează formalismul găunos al unor practici, trimiteri la literatură, îndeosebi la literatura de consum a epocii. Acelaşi narator face ca trecerile dintre cele două planuri să fie aproape imperceptibile, rămînîndu-i cititorului sarcina de a decide cine „comandă“ în joncţiunea imprevizibilă a raţionalului cu iraţionalul. „Ce repede alunecăm în absurd!“, constată chiar naratorul la finele unuia dintre capitole.