Întoarcerea

     

Libianul Hisham Matar, care a devenit cetățean britanic, fără să fie prea mîndru de asta, din cauza relațiilor sale proaste cu politicienii de la putere, pe vremea lui Gaddafi, a scris un cutremurător roman memorialistic despre soarta opozanților colonelului-beduin. Matar pornește de la cazul tatălui său, fost ofițer superior în armata regelui Libiei, pe care Gaddafi mai întîi l-a băgat la pușcărie, apoi l-a trimis să reprezinte Libia la ONU, fiindcă n-avea „cadre”, și cînd a aflat că Matar-tatăl îl critica pe la sindrofiile diplomatice de la New York, s-a hotărît să-i ia gîtul.

     

Întoarcerea nu este atît un volum de memorii, cît de recuperare a unei identități pierdute, este modalitatea prin care Hisham Matar se împacă treptat cu propria țară și cu propriile sentimente lăsate în urmă. Orice pas pe care îl face spre Tripoli, Benghazi, Misrata sau Ajdabiya reprezintă o întoarcere în copilărie și în intimitatea rudelor și prietenilor, dar și o împăcare cu sine, cu felul în care a evoluat în mulții ani de exil. Prieteniile se reînfiripă, rudele îl primesc cu brațele deschise, iar nostalgia pentru propria țară și pentru întîmplările din copilărie, în care petrecea timpul cu tatăl său, se simte în fiecare rînd. Chiar dacă atmosfera e destul de sumbră, speranța e cea care dă putere personajului principal: pe de o parte, speranța regăsirii tatălui său, viu sau mort, este cea care străbate de la un capăt la celalălt romanul, păstrînd suspansul și tensiunea pînă în ultimele pagini, deși pe undeva ne dăm seama de soartă de mult mai devreme; pe de altă parte, avem speranța ca Libia, o societate ascunsă atîta timp în spatele unei dictaturi absurde și închise, să renască din propria cenușă după Primăvara Arabă și un război civil care s-a încheiat cu prea multe victime. Dacă această din urmă speranță se va împlini, vom afla în timp, dar rămînem după lectura acestei cărți cu o mărturie vie, tragică, a destinului poporului libian.

     

După ce am terminat de citit cartea Întoarcerea, de Hisham Matar, distinsă în 2017 cu Premiul Pulitzer la secţiunea „Biografie“, m-am gîndit cît de superficial am fost cu evenimentele care au avut loc în viaţa mea. Am parcurs povestea scriitorului Hisham Matar care, în 2012, se întoarce în Libia, pentru a-şi căuta tatăl, unul dintre liderii opoziţiei regimului Gaddafi, răpit în 1990 şi întemniţat în puşcăriile dictatorului. Povestea nu se încheie cu happy-end. Dimpotrivă, Hisham Matar nu găseşte nicio urmă a tatălui său. Am aflat din carte că, pe 29 iunie 1996, într-o zi de sîmbătă, 1.270 de deţinuţi politici, întemniţaţi la Abu Salim, una din cele mai cumplite închisori ale dictaturii Gaddafi, au fost împuşcaţi. Într-o singură zi. Cadavrele au fost lăsate o vreme să putrezească în curţile închisorii, apoi îngropate în gropi comune acolo unde erau, iar peste cîteva luni, au fost exhumate, şi oasele au fost măcinate şi pulberea a fost aruncată în mare.

     

Întoarcerea este (şi) povestea, extraordinar de emoţionantă, dar sobru scrisă, a recuperării tatălui – nu, desigur, o recuperare totală, ci aşa cum mai este posibil să recăpătăm pe cineva la capătul unei tragedii care îl priveşte, vai, în mod direct şi fatal pe cel căutat, o tragedie despre care aflăm, în timp, adevărul pe bucăţi, ca într-un teribil puzzle.

     

Romanul Întoarcerea urmează firul amintirilor, al sentimentelor lui Hisham Matar, cu cîteva puncte de reper într-un prezent variabil și el, cu multiple fațete – poate mai bine spus prezenturi. Cele 22 de capitole au un flux narativ bine dozat, care dezvăluie treptat, aduc perspective diverse, într-un stil pe cît de simplu, pe atît de complex, în care minuția analizei, ochiul reportericesc și savoarea poveștii converg subtil și tulburător.