Putere şi sânge. O aventură indiană

     

Poveştile şi biografiile analizate au şi personaje înţelepte, şi necumpătate. Şi personalităţi feminine introspective, senine, cu deschidere spre lumea artei, şi eroine obsedate de putere în cel mai distructiv mod cu putinţă. Şi mai au şi acele descrieri ale opulenţei excesive pe care împăraţii şi favoritele acestora au transformat-o în capodopere ale artei şi arhitecturii. Aşadar, poţi spune că regăseşti în cartea Putere şi sânge. O aventură indiană acea întâlnire irezistibilă dintre istorie, descrieri îmbietoare ale vieţii de la curtea imperială mogulă, observaţii psihologice bine drămuite, anecdote memorabile, asumări curajoase ale erotismului feminin şi un vizionarism social-politic nemaîntâlnit la vreun suveran oriental ce a trăit în perioada cuprinsă între secolele XV-XVIII.

     

De cînd datează interesul dumneavoastră pentru istoria şi cultura indiană? Vă amintiţi ce anume v-a declanşat această curiozitate? Am vrut să ma documentez despre relaţiile între fraţi, surori/ fraţi şi surori din perspectivă psihologică şi am ales surorile – pentru că despre ele s-a scris în literatură, dar mai puţin în psihologia relaţiilor –, mai ales că nu sesizam ceva specific acestor rela­ţii. Căutînd pe net am găsit două surori din India, dintr-un trecut nu chiar foarte îndepărtat, dar oricum la distanţă de prezent şi, din aproape în aproape, am ajuns să citesc despre contextul în care au trăit, despre epoca şi spiritul timpului lor şi, evident, despre ascendenţa lor şi despre cei care i-au urmat.  Cît timp v-a luat lucrul la această carte, doldora de referinţe istorice, şi cum v-aţi descurcat să găsiţi informaţiile de care aţi avut nevoie? Nu mă aşteptam să intru într-o junglă de informaţii din perspective diferite, dar mai ales istorice şi memorialistice. Am căutat in­formaţii, am accesat zeci şi zeci de linkuri, am citit zeci de biografii ale unor călători, orientalişti sau istorici. Ajunsesem să le cunosc viaţa, să le citesc traducerile din persană sau arabă, astfel încît, cu cît înaintam în documentare, cu atît mi se deschideau alte perspective, alte asociaţii şi, bine­înţeles, alte curiozităţi. Am lucrat mai mult de patru luni la documentare, ajungînd la zi-lumină de lucru, am zeci de pagini de notiţe, de observaţii şi conspecte. Dificil este că, mergînd pe un drum, se deschid alte alei, alte bifurcaţii, mecanismul fiind cel de papuşă matrioşka, astfel încît a fost o decizie dificilă să zic stop, să stabilesc nişte garduri, să nu mă las sedusă de vastitatea pistelor. Începusem să discern clar între sursele credibile, solide, ale unor istorici şi traducători, şi sursele superficiale, ale unor persoane despre care îmi lădeam lesne seama că nu sînt cercetători în sensul pe care înţeleg eu: spe­cialişti care au rigoare şi care analizează în profunzime informaţiile. M-am întors de zeci de ori să controlez datele istorice, ale unor evenimente, descrieri etc., să fac corecturi, completări. Am avut şi cărţi, există şi proiecte de a face publice/ de a edita digital materiale foarte importante, memorii de peste trei sute de ani, traduse, traduceri de poezii, autobiografiile şi biografiile unor împăraţi. Astăzi aproape că nu mai jindu­ieşti după biblioteci, dar trebuie să înveţi să distingi între tipul de surse de informaţii, să le distingi credibilitatea, să observi relaţia între realitate şi ficţiune. Am căutat seriozitatea academică fără să fac abstracţie de ficţiuni.

     

Aurora Liiceanu susține, din cînd în cînd că nu-i înțelege pe prozatori, cu ficțiunile lor. Totuși ea însăși în cărțile ei nonficționale, face uz de ficțiune sau, să zicem, de ipoteze despre personajele sale, cam la fel cum Șeherezada își construiește poveștile în O mie și una de nopți. Căci ea îi spune,prevenitor, regelui care vrea să-i ia și ei gîtul, ca și celorlalte fecioare care au trecut prin patul lui, că numai Allah le știe pe toate. Adică dacă regele ar fi acuzat-o că fabulează, ea ar avut astfel o cale de scăpare. În splendida ei nonficționalitate, Aurora Liiceanu nu se folosește de Dumnezeu, ca instață a adevărului, dar la fel ca Șeherezada, mizează pe talentul ei de povestitoare, cu un farmec de mare scriitoare.