Copiii ghetoului. Numele meu este Adam

În primul rînd, asta vine de la Şeherezada, dar şi din literatura europeană, engleză şi franceză, din America latina, pentru că literatura este o moştenire. Literatura călătoreşte, marile texte călătoresc dintr-o limbă în alta şi ajung să facă parte din alte culturii. Și transcend timpurile. Flaubert este un prieten al meu şi un mare maestru al povestirii romaneşti. Toate astea fac parte din moştenirea mea personală. În Copiii ghetoului – Numele meu este Adam, de fiecare dată cînd Adam Danun citeşte un roman se simte de parcă ar fi scriitorul acelui roman. Și aşa mă simt şi eu: am citit o mulţime de cărţi şi am dreptul să folosesc toate formele romaneşti posibile, pentru a ajunge să exprim o situaţie foarte complexă. Scriitorul acestui roman scrie un prolog despre caietele găsite ale unui om ce şi-a scris memoriile. Aceste caiete cuprind un roman la care a renunţat, căruia nu i-a schiţat decît scheletul, apoi se apucă să-şi scrie povestea personală. Pentru că ideea de-a scrie o metaforă palestiniană a tăcerii, prin povestea poetului Waddah al-Yaman, se constituie ca un răspuns la întrebarea cu care se termină romanul lui Ghassan Kanafani, Om în soare: „De ce atîta tăcere?“. Am scris despre victimele tăcute. Despre tăcerile lor. Și cum le-ai putea întreba de ce sînt tăcute?  Tăcerea este un răspuns şi pentru ceea ce-au trăit victimele Holocasustului. După dispreţul şi suferinţele lor, după concentrarea în lagăre şi arderea lor în cuptoare, tăcerea este ultima formă de exprimare umană. Adam Danun s-a apucat să scrie povestea vieţii sale după ce a descoperit lucruri cumplite, că povestea vieţii sale, aşa cum o ştia el, nu era adevărată, că nu este fiul martirului Hassan Danun şi al lui Manal, că a fost găsit de orbul Ma’mun pe pieptul unei femei moarte sub un măslin, în timpul marelui exod din Lod, aşa că a decis să termine cu metafora şi să-şi scrie romanul personal. Și scriindu-şi romanul personal, se teme neîncetat să nu devină o metaforă palestiniană, după cum i-a spus Ma’mun la New York. Adam Danun renunţă la metaforă, pentru a scrie de­spre tăceri. În cele din urmă, ajunge să exprime multiple tăceri, mai ales tăcerea mamei sale adoptive Manal. Ajunge să scrie fragmente de tăcere ale victimelor din Lod.

Elias Khoury, în această carte recent tradusă în română, Copiii ghetoului. Numele meu este Adam, dar şi în cea care v-a consacrat, practic, Gate of the sun, unul dintre personajele principale mi s-a părut a fi chiar naraţiunea. De unde şi prima mea întrebare, ce inseamnă povestea/spunerea poveştii în viaţa unui om şi, mai larg, pentru o societate? De fapt, în viaţa de zi cu zi nu ne oprim din a spune poveşti. Fiecare dintre noi este un povestitor, într-un fel sau altul. Pot spune că momentul principal, definitoriu, a fost odată cu O mie şi una de nopţi, unde avem o femeie în rolul povestitorului. Poveştile nu sunt spuse doar de ea, fiecare poveste deschide o altă poveste, iar aceasta are un nou povestitor. Avem un fel de poveste care se reflectă într-o alta, ca într-o oglindă. Si dacă te afli între două oglinzi paralele, vei vedea cum lucrurile se reproduc permanent. În felul acesta, lucrurile vor deveni, ca într-o magie, realitate. Cred că asta facem noi, oamenii, în viata de zi cu zi, spunem poveşti. De fapt, noi nu traim poveşti, ci trăim poveşti spuse. În aceste două romane ale mele, interesant este felul în care poveştile sunt spuse. De fiecare dată, povestea va lua o formă nouă, dimensiuni diferite, în funcţie de povestitor. Aceasta perspectivă, nu îi spun tehnică, ne permite să ne întelegem mai bine viaţa şi să reflectăm la evenimentele prin care trecem, reconstruindu-ne astfel povestea în feluri diferite şi mai ales în feluri deschise. Cred că fiecare cititor devine parte a poveştii, imaginându-şi lucrurile in feluri diferite.

Exerciţiul pe care îl faceţi în această carte este să abordaţi exodul palestinian, Nakba, din punctul de vedere al celor care au rămas în Israel după 1948. Cum arată şi ce semnificaţie au, prin ochii lui Adam, construirea acestor ghetouri? Au rămas în ţara lor. Adam îşi spune propria poveste, o poveste tragică. Este un băiat care descoperă, pe la 15 ani, că nu este copilul femeii care l-a crescut, ci un copil găsit la sânul unei femei care murise în cursul exodului palestinian. Un băiat găsit de un orb, care l-a adus înapoi şi i-a găsit o mamă adoptivă. Există un moment în care acest personaj descoperă că întreaga lui viaţă este o minciună, că totul este fals, şi de atunci, pentru el totul devine o cursă pentru a-şi recupera amintirile. Îşi întreabă prietenii, încearcă să afle ce s-a întâmplat în ghetou la vremea în care s-a născut. Încearcă să înţeleagă Israelul, merge la studii la Universitate, vorbeşte perfect limba ebraică şi chiar pretinde, pentru o bună bucată de vreme, că ar fi evreu, inventându-şi pentru asta şi un tată evreu. Doreşte cu disperare să se integreze, dar descoperă că îi este imposibil să o facă. Pur şi simplu pentru că nu este evreu. Iar să nu fi evreu înseamnă să nu fi cetăţean în Statul Israel. Prin povestea aceasta a lui Adam putem ghici întreaga dramă a palestinienilor prinşi în Nakba, în catastrofă. O noutate a acestei cărţi, ceea ce nu prea se întâmplă nici cu autorii arabi, nici cu cei israelieni, este că încerc să integrez experienţa unei părţi în experienţa celeilalte. Aşa cum spuneam mai devreme, cele două tragedii se oglindesc una în cealaltă.

Așa este, cartea face parte dintr-o trilogie. Sînt pe cale de a termina al doilea volum, sper să fie gata pînă în decembrie. De fapt știi ce o să se întîmple în această trilogie încă de la începutul cărții: Adam emigrează în New York, lucrează în New York și va muri în New York. Nu e un thriller, nu e o poveste în care să aștepți să vezi ce se întîmplă, ce se întîmplă se întîmplă încă din primele pagini. Următoarele cărți vor spune povestea celorlalte personaje: va continua povestea lui Adam, desigur, dar vom urmări povestea tatălui său vitreg care este portretizat în primul volum ca un om foarte dur, dar de fapt el este o victimă. Iar volumul trei ne va duce înapoi la iubita sa israeliana, Dalyia, și la povestea ei. Apoi va mai exista o poveste proeminentă în această carte, poveste care a și fost unul dintre principalele motive pentru care am scris acest roman: povestea doctorului Khaleel, naratorului din romanul „Poarta soarelui”. El se va întoarce în Palestina după Acordul de la Oslo și va deveni parte din autoritățile palestiniene. Îi vom urmări viața acolo și... asta e... Cartea este parte dintr-o lungă călătorie spre această descoperire de sine și a altora în același timp. Deși visul meu este să scriu ceva la fel de voluminos ca 1001 de noți, care nu se termină niciodată. Este visul oricărui povestitor...

Despre drama poporului palestinian s-a scris foarte mult, dar cartea lui Elias Khoury este diferită din multe puncte de vedere: structura narativă este una specială, care amintește de Don Quijote a lui Cervantes, povestea fiind complet deschisă aducînd laolaltă voci și genuri diferite și captînd haosul și absurdul lumii în care trăim. Romanul începe cu povestea celebrului poet arab, Waddah al-Yaman, cel îngropat de viu într-un cufăr… metaforă a tragediei poporului palestinian, și include experiența ghetourilor în care palestinienii care nu au droit să își părăsească orașele și satele, au fost nevoiți să trăiască. Adam află că existența lui e o minciună, că nu este fiul părinților săi și că fusese găsit pe trupul unei femei moarte în timpul exodului palestinian, declanșat în urma invaziei israeliene. Salvat de locuitorii ce rămîn în oraș și închis alături de aceștia în ghetou, el va fi botezat Adam, fiind cel dintîi născut în acel spațiu. Vă recomand să citiți Copiii Ghetoului (roman finalist la prestigiosul International Prize for Arabic Fiction 2017) nu numai pentru că este o adevărată bijuterie narativă, ci și pentru că ne pune față în față cu o istorie greu de explicat, de înțeles și de acceptat, dar care face parte din lumea în care trăim.