Vişinescu, torţionarul uitat. Închisoarea, crimele, procesul

     

Această carte, despre niște lucruri întîmplate la sfîrșitul anilor ̓50 - începutul anilor ̓60, este o carte de actualitate. Mecanismul fundamental descris în această carte funcționează și în clipa de față sau problema fundamentală este extrem de actuală și creează încleștarea pe care o puteți vedea cu toții acum, avînd în centru justiția. Raportul dintre politic și justiție este, de fapt, cauza cauzelor pentru toate aceste orori pe care le putem afla, cei care nu au trăit acele timpuri, din cartea aceasta. [...] Un aspect extrem de interesant al acestei cărți este viziunea din partea răului. Am citit multe cărți, după 1989, despre spațiul concentraționar, despre torționari, despre închisori, dar mai toate sunt din punctul de vedere al celor care au suferit, cei care s-au aflat în temniță și de acolo văzută epoca, suferința, ce se întîmpla în aceste pușcării. Ce are această carte interesant este analiza, radiografia călăului. Cum a apărut unul ca Vișinescu? Cum au apărut Vișineștii? Și foarte interesant cum comunismul racola din marginea societății persoanele cele mai frustrate, persoane care adunau în ele ură încă din copilărie, din diverse motive care nu le priveau. Pentru că existau destui dezmoșteniți ai soartei și în perioada interbelică. Pe toții copiii ăștia închiși în ei care adunau ură, săraci, aflați la marginea societății, pe toți ăștia i-a luat comunismul, i-a pus în față și le-a dat posibilitatea să se răzbune pe cine au avut la dispoziție. Acest mecanism este descris, după părerea mea, în premieră, în această carte.

     

Teribil și nu lesne de citit, greu de digerat pe alocuri este volumul istoricului Andrei Muraru Vișinescu. Torționarul uitat. Închisoarea, crimele, procesul (Editura Polirom, 2017, colecția, excelentă, „Historia“, coordonată de Mihai Răzvan Ungureanu, prefață, concisă și fără bătut apa-n piua resentimentelor, de Denis Deletant, bun cunoscător al treburilor românești). Avem de a face cu una dintre cele mai închegate probe aduse la dosarul Procesului Comunismului. Cazul alexandru vișinescu – am scris dinadins cu literă mică numele acestui criminal – este documentat exemplar și analizat integral. De la persoana individuală care a fost – este, încă, în penitenciar, ispășindu-și pedeapsa oamenilor, și nu a lui Dumnezeu, cu care nu a avut nici un fel comerț; de punctat lipsa de sentiment religios a marilor criminali, naziști sau comuniști, așa cum nu se întîmplă în cazul islamiștilor radicali, care contează doar pe voința și supremația lui Allah, și nu a legilor justiției, mai mult sau mai puțin omenești –, pînă la regimul comunist care l-a girat, l-a format, s-a folosit de el, l-a abandonat acum, cînd puterea nu mai este în mîna PCR-ului, nici a brațului său înarmat, care a fost Serviciul Securității Statului

     

Aveți de-a face cu o carte excelent scrisă și din perspectiva scriitoricească. Adică pui mîna pe ea și nu-ți vine să o lași. Habar n-ai cînd te trezești de la pagina primă pînă la pagina 60, 70 pentru că aici este cealaltă calitate a cărții lui Andrei Muraru și a autorului – erudiția. [...] Pe lîngă stilul său, este o carte care te aduce la zi cu absolut totul pe problematici, pentru că sunt mai multe probleme.

     

Istoricul Andrei Muraru își adjudecă meritul de a fi scris cartea Vișinescu, torționarul uitat. Închisoarea, crimele, procesul, prima cercetare științifică dedicată unui fost torționar, încă în viață, condamnat de Justiția Română postcomunistă. După cum subliniază într-un interviu autorul, „pînă la cazul Vișinescu, nici o persoană nu fusese condamnată de justiția de după 1989 pentru crimele și abuzurile comise în sistemul concentraționar comunist, iar toate sesizările penale ale Institutului de pînă atunci fuseseră respinse de procurori“. Nu ar trebui, probabil, să mire nici perpetuarea tabuizării foștilor torționari la două decenii de la căderea regimului comunist, și nici pietrificarea moralei subînțelese că slujbașii Statului de ieri nu sînt vinovați pentru că au executat cu elan ordinele superiorilor. Pe de o parte, această atitudine venea dintr-o continuitate de nezdruncinat a aparatului de stat (dictatorii cad, funcționarii rămîn!), pe de alta, probabil, era vorba despre o solidaritate a reprezentanților de tot felul ai aparatului, care gîndeau în logica lui „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face“. Se vor fi întrebat, cine știe, responsabilii de protejarea și de promovarea tacită a lui Vișinescu și a altora de aceeași calitate umană dacă nu cumva, în viitor, ar putea deveni ținta unor incriminări similare, drept care era mai potrivit statu-quoul, discreția, „netulburarea apelor”.