Confesiunile leoaicei

Omul scrie, de altfel, într-o portugheză altoită cu una dintre limbile locale, încît trece drept stăpînitor al unei nou teritoriu între cele două. Așa o fi, dar dincolo de aceste merite lingvistice pe care nu le pot evalua, Mia Couto e unul dintre marii scriitori contemporani de azi. Romanul lui se hrănește, ca să zic așa, din înțelepciunea locală a unei comunități izolate, ceea ce-i asigură o doză specială de insolit și de culoare locală, dar te cucerește cu nemaiîntîlnitele sale personaje care au și „acoperirea” artistică a unui mare scriitor. Poți să spui, pînă la un punct, că poveștile cu oameni mîncați de lei, cu toate mitologicalele aferente, seamănă cu cele despre oamenii mîncați de lupi care se dovedesc a fi tot oameni. O mare deosebire, cea de la care pornește cît se poate de realist Couto, e că leii din Africa mănîncă oameni în lipsă de altceva sau pentru că, după ce au mîncat oameni morți, rămași pe cîmpurile de luptă, văd o pradă și în oamenii vii. Iar oamenii care nu-și pot găsi dreptatea pe căi obișnuite aleg exasperați lipsa de frică a leilor după ce au mîncat carne de om. Viața care se hrănește din moarte și care ajunge să mănînce vieți într-un circuit al supraviețuirii omului în natură! Dar și al recunoașterii tîrzii că nu poți fi și om, cu toate păcatele sale creștine, și leul sîngeros al obsesiilor tale de victimă a oamenilor. În romanul acestui mozambican, despre care te miri că e alb, chiar și după ce afli ce hram poartă, descoperi o nebunie ținută miraculos sub control din care apar uneori capodoperele și tristețea fără leac a adevăraților umaniști, cei fără de culoare, din literatura lumii.

Așadar, dincolo de povestea tipic africană de care vorbeam la început, inoculată de lumea satului tradițional și oarecum înapoiat, dar și de vînătoarea de lei, care ne poate conduce imaginația spre documentarele văzute, Confesiunile leoaicei este o poveste cu profunde implicații filosofice și psihologice, determinată de misticismul unor personaje sau de sentimentele și emoțiile altora. Biserica există și ea pe acolo, dar numai ca fundal și ca loc de învățămînt, pentru că păgînismul și tradițiile domină societatea rurală și nimic pare să nu se poată schimba. Cartea ne introduce într-o lume a superstițiilor și zicerilor africane, plină de pilde, de vorbe de duh și sacrificii personale foarte exemplificative, care ne pun pe gînduri.

Confesiunile leoaicei este un roman cu adevărat uluitor pentru cei dornici de a face din lectură un mijloc de cunoaştere a unei ţări africane despre care se ştie prea puţin în lumea occidentală. Cartea are multe pasaje memorabile şi o poveste pe care nu o uiţi. Peste acestea se suprapun metafore dense şi enigmatice, vorbe cu tîlc venite parcă de la începutul timpurilor şi mesaje alegorice, prin care proverbele africanilor de altădată vorbesc despre dramele omului contemporan. Confesiunile leoaicei îţi va rămîne în memorie drept un bun exemplu de realism magic african impecabil construit. Asemenea altui scriitor de limbă portugheză ce scrie despre Africa postcolonială – angolezul Eduardo Agualusa – Mia Couto ştie cum să îmbine simbolurile arhaice, prin care denunţă problemele societăţii contemporane, şi descrierile poetice. În aceste descrieri se simte nostalgia lusitană, acel dor intraductibil ce pluteşte deasupra poveştilor de iubire, poate singura moştenire suportabilă rămasă în urma coloniştilor.

Mia Couto își deschide romanul și ne invită într-o călătorie fascinantă, ambițioasă, în care modernul se împletește cu obiceiurile vechi într-o așezare uitată de lume, unde magia e un concept care nu ridică niciun semn de întrebare, iar despre spiritele străbunilor se crede că sînt cele mai bune călăuze atunci cînd te confrunți cu o problemă. Narată din perspectivă dublă – a lui Mariamar, o fată simplă din satul Kulumani, mezina unei familii încercate de soartă, și a lui Arcanjo Baleiro, un vînător care încearcă să scape de fantomele trecutului și ale prezentului prin participarea la o ultimă vînătoare de lei – Confesiunile leoaicei ne prezintă în detaliu o lume despre care nu știm prea multe, sau nu pe cît ne-am dori; o lume divizată între dorința de a evolua și incapacitatea de a uita vechile obiceiuri, văzută prin ochii a două persoane diametral opuse, dar care se confruntă cu probleme asemănătoare. Romanul ne prezintă societatea din Kulumani și, per ansamblu, Africa în sine în cel mai respectuos și pur mod cu putință, folosindu-se de povești moștenite din generație în generație și tradiții învechite pentru a crea o atmosferă autentică, incredibil de exotică. Stilul de scriere e departe de a fi unul complex, îngreunat de metafore greu de digerat, însă reușește să impresioneze prin folosirea unor imagini puternice, vii, care te seduc și îngrozesc în același timp.

Subiectul cărții are ca sursă de inspirație un caz real. Locuitorii unei regiuni din nordul Mozambicului, sînt atacați de leii din junglă, o parte din aceștia fiind uciși. Nu este o carte greu de citit, în ciuda deselor însăilări de regionalisme culese din trăirismul vechii colonii portugheze, însă, în pofida acestui lucru, există o sublimă etalare a sufletului uman care îi oferă acestei cărți un parfum special.