Gastarbeiter

     

Scris cu umorul păgubos al multora dintre românii care se duc la muncă în străinătate ca „gastarbeiter-i”, cuvînt nemțesc, v-ați dat seama, dar care e utilizat curent și de englezi cînd e vorba de instalatorul polonez și de românii care ajung pe insula lor, romanul lui Mihai Buzea mi se pare o mărturie cum noi n-avem alta despre muncitorul român care și-a găsit de lucru în Anglia, fără contract, fără asigurare și cel mai adesea fără să știe limba „briților” care, pentru aceeași muncă, sînt mai bine plătiți decît ei. Înainte de a scrie romanul, Mihai Buzea a vrut să-și dea o teză de doctorat pe această temă. N-a fost refuzat, dar a aflat că pentru asta ar fi trebuit să treacă mai întîi printr-o bibliografie uriașă, încît să poată spune ceva nou, sociologic, despre gastarbeiter-i. Drept care Mihai Buzea s-a apucat de acest roman despre el și despre  românii pe care i-a cunoscut la Londra, unii cu slujbe sezoniere, ca el, alții stabiliți acolo și uitîndu-se chiorîș la pîrliții care vin din țară să facă și ei un ban, chiar dacă le iau chirie la grămadă. Oricum, arboriștii lui Buzea se numără printre gastarbeiter-ii care fac ca Londra să arate bine, cel puțin în privința copacilor ei.  Nu știu ce va mai scrie Mihai Buzea după acest impresionant roman, dar debutul lui mă face să jubilez că reporterului destinațiilor turistice i-a ieșit o asemenea carte.

     

Gastarbeiter promite două calități: un teritoriu exotic al muncitorilor români din canalele londonezilor și un scriitor torențial, cu evidente calități, căruia îi rămîne doar să-și calibreze discursul.

     

Probabil că şi Mihai Buzea, ca şi cei din avangarda şi ariergarda sa, a simţit frică şi temeri şi îndoieli, dar a plecat… a simţit că era momentul, că trebuia să schimbe ceva, căci dacă rămîne, se îneacă. Şi nu e vorba neapărat de bani, de cîştig material. Poate e o forma de căutare şi de finisare a sinelui, de confruntarea cu toate cele ale vieţii şi ale condiţiei umane.

     

Romanul tău are nu mai puţin de 536 de pagini. Mai puţine decât în unele cazuri celebre, însă mai multe decât ştiu eu că suportă unii editori. Cum de ţi s-a aprobat un roman atât de voluminos? Au fost discuţii să-l scurtezi? Nu, nu au fost astfel de discuţii. Cei de la Polirom sunt foarte profesionişti, lucrează an de an cu zeci ca mine, poate sute, au ochiul format. Aşa cum e, cartea e „rotundă”, echipa lor de redactori a văzut asta din prima, n-a fost niciun fel de discuţie despre scurtare. Eu aş fi vrut să includ şi nişte poze, că am unele poze bune de pe-acolo, dar din păcate asta nu s-a putut. Sper să-i conving la următoarea carte! Ce înseamnă „Gastarbeiter” pentru tine şi cum te-ai schimbat, dacă te-ai schimbat, după publicarea lui? Înseamnă un început de drum. Tot ce scriu de-acum încolo trebuie să fie mai bun decât Gastarbeiter, altfel sunt minciună, şi exact de asta mi-e teamă ca de dracul! Li s-a întâmplat multora, am exemple fără număr, e chiar destinul cel mai obişnuit al scriitoreilor: o primă carte bună, urmată de o „gherlă”, pe care criticii cu experienţă de-abia o aşteaptă, ca să-l demoleze pe debutantul care „şi-a luat nasul la purtare”. Sper să evit cu măiestrie această capcană care mi se-aşterne-n faţă, nu în ultimul rând pentru că păstrez un as în mânecă: „Gast” nu e prima mea carte. Acum 12 ani, în 2006, am publicat „Berile de Aur” în regie proprie, o aventură de care acum mi-e foarte ruşine, dar pe care n-am de gând să nu mi-o asum. Am comis-o? Am comis-o! Măcar să fi învăţat ceva din asta! Vom trăi şi vom vedea.

     

Cartea este doar un reportaj de mari dimensiuni, în care povestesc ce mi s-a întâmplat mie personal între ianuarie 2014 şi (neprecizat) ianuarie 2017. În afară de paginile inedite (care n-au fost publicate nicăieri, până acum), cartea conţine şi câteva texte publicate în revista Caţavencii (am schimbat numai unele nume proprii) şi unul în Dilema Veche (intitulat exact aşa, Gastarbeiter). În afară de mine însumi (Mihai Buzea), în carte apar şi alte persoane cu numele lor real: Doru Buşcu, Florin Iaru, Grig Bute, profesorul Vintilă Mihăilescu, părintele Siluan de la mânăstire. Tuturor le-am cerut permisiunea de a le folosi numele şi de a povesti exact ce s-a întâmplat, lucru cu care toţi au fost de acord şi au exprimat asta în scris (am păstrat toate mailurile). Un personaj pe nume Mihai poate fi uşor identificat cu redactorul şef-adjunct de la Caţavencii, domnul Mihai Radu, care a procedat la fel. În rest, deşi toate celelalte personaje (români şi britanici) sunt inspirate de oameni în carne şi oase, au fost rebotezate cu de la mine putere, sper că suficient de inspirat. Excepţie: Molly, căţeaua bullmastiff. Un lucru de precizat: cartea conţine câteva dialoguri în engleză. În cazul în care vă veţi aventura la lectură, vreau să le savuraţi exact aşa, netraduse. Convingerea mea e că un cititor care dă bani pe-o carte cu un astfel de titlu e perfect capabil să înţeleagă scurte dialoguri de-o simplitate barbară (Thank you, See you in ten, ş.a.). E un pariu pe care mi-l asum.