Oraşul închis

     

Declanşatorul a fost procesul lui Vişinescu. Observator cultural a găzduit un „serial” (profesionist) de la faţa locului, din sala de judecată. Atunci m-au ajuns cîteva imagini legate de închisoarea din Râmnicu Sărat, unde am ajuns să fiu, la 10 ani, „contemporană” ultimilor ani ai terorii dinăuntru. Mai ales zidurile, al căror colţ l-am văzut de la locul de joacă, autogara, de mai multe ori. Aveau o împotrivire, nu se arătau deşi le aveai în ochi. A mai fost o imagine, dar nu am developat-o decît odată cu apariţia bătrînelului îndoit de ani, nu de căinţă, smucit şi rămas în moli(m)a timpului său de… glorie. De acolo venea şi pumnul dat în microfon, şi cîte o formulare agresivă. Imaginea, după cum explic şi în mărturia aflată pe copertă cărţii, era a unui şir de deţinuţi, scoşi să sape un şanţ pe bulevardul gării. A rămas înăuntrul meu ca într-o cameră obscură şi, cînd a dat de revelator, au ţîşnit de acolo toate uniformele, în zeghe. În ele atîrnau ca spînzuraţii de propriile dungi nişte momîi. Nu aveau chip. Sau aveau măşti de pămînt. Aici zăcea chiar actualizarea unei torturi, împinsă în actualitate, culpabilă deopotrivă. Mai este vorba de o ultimă imagine, piatra în care fusese pus să lovească de dimineaţă pînă seara Corneliu Coposu. A intrat de multe ori în scrisul meu, înaintea Oraşului închis. Se strecura mereu şi o… vedeam. Nu ştiu nici acum modul cum s-a făcut această imagine, dar a stat mereu la pîndă şi a devenit, pentru mine, şi în vis, şi la lumina zilei, tot mai „reală”. Este şi metafora centrală a cărţii, unde pietrificarea în timp a locului s-a realizat nu doar prin betonarea Centrului din anii ʼ70, ci şi a faptelor din închisoare, mai ales pe vremea comandantului Vişinescu. Mă întreb şi astăzi cum de a apărut şi s-a fixat imaginea pietrei şi a omului astfel pedepsit în mintea mea de copil, apoi de adult, fără să o cred vreodată neverosimilă.

     

Dan Gulea a apreciat-o pe Viorica Răduţă ca fiind o autoare complexă, cunoscută în lumea scriitorilor şi a poeţilor contemporani. În ceea ce priveşte volumul Oraşul închis, l-a considerat un roman existenţial, cu o mare valoare documentară,  în care autoarea pendulează între două lumi: una reală şi una ficţională. „Oraşul închis” este Râmnicu Sărat care în anii ʼ50 aparţinea de regiunea Ploieşti, ceea ce l-a îndreptăţit pe Dan Gulea să afirme că acţiunea se petrece în două locuri care provoacă modificări, schimbări, reconfigurări de identitate. Prof. dr. Dana Rânciog a apreciat romanul ca fiind o carte despre neuitare, despre suferinţa şi calvarul comunismului, un poem în proză cu refigurări poetice, care schiţează un univers al personajelor, locurilor, documentelor care sînt foarte numeroase. A fost impresionată, în primul rînd, de stilul aparte, care frapează la nivel de limbaj, de construcţie şi configurare a personajelor, cît şi prin bogăţia de simboluri care fac să reverbereze altă epocă. Metafora este prezentă la nivelul subcapitolelor. A apreciat stilul modern, indirect liber, de colaborare cu cititorii pe care îi provoacă şi cărora le solicită o mare putere de concentrare pentru o bună înţelegere a textului. (...)  Dan Grădinaru a afirmat că Viorica Răduţă ocupă un loc de cinste printre autorii din ultimii 27 de ani şi că puţine dintre autoarele de azi s-ar fi putut apropia de un univers atît de dur ca cel prezentat de aceasta. A identificat „Oraşul închis” cu Râmnicu Sărat unde după 1944 a existat o puşcărie politică în care printre cei închişi s-au aflat şi Ion Mihalache, George Coposu, Ion Diaconescu etc. (...) A considerat volumul lansat un roman antisadovenian, în sensul că Râmnicu Sărat nu este un oraş de provincie în care nu se întîmplă nimic, ci este epicentrul unui timp îngrozitor.

     

Cele două fire epice, care interferează pe tot parcursul cărţii, converg spre două personaje puternice: Mihăiţă şi Ilinca Frânaru, studentă practicantă, ulterior tînără profesoară navetistă. Fiecare personaj îşi asumă propriul monolog, într-un oraş plin de spectre vii, în care răsună mereu, de dimineaţa pînă seara, lovitura în piatră a lui Corneliu Coposu, un Sisif blestemat de comunişti; imaginea sa emblematică, dar mai ales piatra lovită repetat, pare să fie metafora-simbol a întregii cărţi (pietrificarea, mortificarea, închiderea). Citeşti cartea aceasta şi te atrage în pîntecul ei aproape integral. În vîscozitatea ei din care, alături de oroare, sau poate nutrită din aceasta se naşte timid lumina. Poezia, frumuseţea. Poezia ororii, cu atît mai puternică, iradiantă, cu cît ştii că oroarea nu are nicidecum atributele ficţiunii. Cartea Vioricăi Răduţă este o mărturie mai puternică, în acest sens, decît multe documente sau filme la care am avut acces pînă acum.

     

Cu un timbru mereu grav, deseori sarcastic, impus de problematica pe care o dezvoltă, cartea face, așadar, incursiuni de mare densitate, atît în latura la vedere a vieții orașului de provincie, cît și în hățișul lăuntric al acesteia, printr-o sumedenie de voci care se suprapun sau se întretaie cu vocea narativă principală [...]. Frizînd epopeicul, fluxul narativ este întrerupt doar, în stil indirect liber, de cuvinte sau gînduri ale unor figuri care ies din cînd în cînd la suprafața textului, și aduce laolaltă real și fabulos, halucinant […], viață și moarte, din trecutul îndepărtat, dar și din cel oarecum mai aproape de zilele noastre. Lumea Vioricăi Răduță este, cîteodată, „pictată” într-o plutire amintind de pînzele lui Chagall [...]. Tabloul complex al orașului (amintind, mutatis mutandis, de picturile lui Pieter Bruegel cel Bătrîn) sînt, în consecință, simultan, o demonstrație convingătoare că această așezare, aparent nesemnificativă, mustind de viață, a fost, dintotdeauna, un spațiu asemănător cu întreaga societate românească, din care e parte inalienabilă, cu aspectele sale reale, dar și cu himerele care o cutreieră.

     

Mihăiță retrăieşte fiecare fragment de real ca pe un moment petrecut între zidurile celulei. E vorba despre o celulă nu atît fizică, cît virtuală, e vorba de acel spațiu concentraționar în care erau izolați și forțați să trăiască cei care se opuneau regimului, cei care aveau coloană vertebrală și tăria de a se lupta cu sistemul. Mihăiță a existat nu doar ca personaj, ci și ca locuitor al orașului închis. Despre romanul în sine nu vă povestesc, nu-mi stă în fire să fac spoiler, cum nu vreau să insist pe valențele literare de netrecut cu vederea, pentru că rămîn la părerea că un astfel de roman, cu un astfel de subiect, dacă nu e scris „ca la carte” duce în derizoriu și subiectul, și pe autor. Iar aici avem de-a face cu o artă în toată regula.