Transfer

     

Literatura, oglinda lumii căreia ne circumscriem, în care locuim și care ne locuiește, angrenează conștiința cititorului într-o lectură a sinelui; spațiul cuvîntului devine spațiul iluziei mîntuitoare, iar conștiința care se ex-pune, spațiul unui joc al Ideii. Prin Transfer, Liviu Ioan Stoiciu construiește o scriitură în care dedublarea țintește spre un plan metafizic; reușind să surprindă subtilitățile subconștientului, prin ideea scrisului ca destin și antidestin, autorul îndeamnă lectorul la analiza lumii expuse și totodată, îl invită în jocul cuvintelor-semne, spre a se (re)găsi. Romanul pune în oglindă realitatea a două lumi diferite, lumea anului 1977, anul marelui cutremur și cea a luptelor din Primul Război Mondial; două lumi diferite, dar care aparțin acelorași cețuri și umbre. Scrisul ca disoluție a eului evidențiază starea letargică a personajelor, iar în momentele cînd omul își îndreaptă privirea asupra sieși, iau naștere întrebările care alcătuiesc o des-compunere a condiției sale. Transfer își îndeamnă subtil cititorii să audă acel esențial, să pătrundă în lumea sinelui și să se dedubleze în figura celui care se analizează; un roman care dezvoltă o lume pe două planuri, unul al conștientului și altul al subconștientului, pulsînd, printr-un alt tip de transfer, o altă perspectivă.

     

Prin urmare: 1. narațiunea – așa absolut despre nimic cum este ea – mi s-a părut perfectă, 2. trimiterile subtile către frudianism și esoterism – presupunîndu-le ca intenție a autorului și nu ca rod al fandacsiei cititorului – mi s-au părut sclipitoare, 3. înregistrările transmise automat de camera pusă în ceafa personajului – un permanent shooting în rafală – mi s-au părut fascinante. Și, în mod absolut miraculos – deși teama a fost permanentă –, nu mi-au apărut afte bucale pe perioada lecturii.

     

În această zonă, tulbure şi extrem de periculoasă, prin necunoscut şi prin absoluta incontrolabilitate, încearcă, şi Liviu Ioan Stoiciu (cu timiditate şi precauţiuni infinite, cum se şi cuvine...) să-şi aducă personajele noului său roman, Transfer. Evident că nu poate oferi nici garanţii, nici soluţii, la problema „hiperspaţiului”, a spaţiului cu „n” dimensiuni – dar, spre deosebire de colegii săi scriitori – măcar încearcă: folosindu-se, ca de nişte palide şi nesigure argumente (aproape hilare, în faţa preagrăbiţilor şi jalnicilor locuitori ai zilei de azi...), de străvechi eresuri, de sacre tradiţii şi, mai cu seamă, de intuiţie („voci interioare”). Dar demonstraţia sa, de fapt, morala întregului său roman, este că oamenii sînt total nepregătiţi pentru experimentarea sacralului suprem, despiritualizarea şi mimarea, revoltătoare şi jalnică, a „credinţei” (înnămolită în superstiţii şi formalism senil, chiar de către Biserica-de-Zid!), parazitarea percepţiei sacrale, prin fleacuri evenimenţiale, prin gălăgie babilonică, infernal-inutilă şi asurzitoare de Duh, prin pierderea „antenelor” spirituale şi a capacităţii de discernămînt valoric, prin instincte înjosite.

     

O astfel de carte ce reușește un asemenea dinamism în relația cititor – personaj, dar care și tratează deschis acest aspect, este romanul Transfer al lui Liviu Ioan Stoiciu. Pe parcursul a peste 300 de pagini, cititorul contemplă universul claustrat al anului 1977 prin intermediul protagonistului Olimpiu, un pedagog la internatul unui liceu din Focșani, situat sub semnul dedublării sale în afara propriei existențe. Pe o mare parte, din lungimea cărții pare că nu se întîmplă nimic notabil, însă totalitatea micilor întîmplări ale vieții de provincie surprinse prin intermediul lui Olimpiu creează o frescă neașteptat de vie a griului din comunismul românesc. [...] Cu excepția finalului, rezultat al unei dedublări în spațiul și timpul de după 1989, insuficient exploatat sub forma unei ficțiuni speculative, cartea lui Liviu Ioan Stoiciu are toate valențele unui roman totalizant. E opul unei epoci întunecate din istoria României, al unor geografii interioare, al unui provincialism înăbușitor, dar e mai ales un roman despre puterea literaturii și despre poziția cititorului în relație cu evenimentele sondate. Un roman despre viață.

     

Liviu Ioan Stoiciu scrie un roman (Transfer, Ed. Polirom, Iaşi, 2017) la persoana a III-a, care ar putea „funcţiona” la fel de bine şi în variantă homodiegetică. Ai senzaţia, pe tot parcursul lecturii că, de fapt, protagonistul este şi naratorul propriu-zis. Că romanul are structura unui jurnal în burta căruia se naşte, creşte şi explodează un alt jurnal. L-am început cu oarecare rezerve gen „Încă o carte despre viaţa sub comunişti?! Puah…”, aşteptîndu-mă la inevitabilele şarje caricaturale, la tezism, la clişee. Nimic din toate acestea, din fericire. Olimpiu nu este nici erou, nici antierou, ci un om obişnuit, tînăr, cu soţie şi copil mic, pedagog la un liceu de provincie, care locuieşte împreună cu socrii într-un apartament destul de înghesuit. [...] În „spatele” lui Oli stă permanent un observator care (ne) spune ce gîndeşte, ce face, ce visează, de cine sau de ce se teme personajul. Doar că, aşa cum remarcam de la început, nu ai senzaţia acestui narator omniscient, ci aceea că parcurgi un posibil jurnal al protagonistului, ceea ce mi se pare a fi unul dintre atuurile cărţii: subiectivitate în plin exerciţiu narativ obiectiv.