Extraconjugal

     

Are dreptate Mihai Iovănel să numească pe coperta a 4-a noul roman al lui Mihai Radu, Extraconjugal, un roman noir: avem în mai puţin de 250 de pagini o păpuşă îngropată în zidurile unei case, o piramidă de pietre cu cranii desenate, boli venerice, dispariţii, o puşca de vînătoare, personaje care oscilează între statutul de victimă şi cel care abuzează, ceva din tensiunea din Gone Girl. Deşi aparent un roman al disputelor domestice şi al dezintegrării unei căsătorii, cum am mai citit în ultima vreme în proza de la noi, vocea narativă trimite la introversiune sau la ce Peter Handke numea prin noua interioritate. De fapt, tot romanul este despre credibilizare în fragilitate. […] Prozatorul are o preferinţă pentru ceea ce Crohmălniceanu vedea în proza lui Cristian Teodorescu: „o umanitate infirmă, frustrată sau pur şi simplu marginalizată”. Avem în roman paralitici, grase, pocăiţi, beţivi, hoţi de fier vechi, surprinşi cu o voce narativă cinică, care joacă empatia. Cred că detaşarea îl aproprie pe Mihai Radu în părţile sale cele mai bune (deloc puţine) de Handke, o privire rece interesată să consemneze pînă la subdiviziuni ale detaliului, o obsesie a gesturilor repetitive, o urmă de sociopatie: „Cu cîteva ore înainte, la el în birou, în timp ce ne povestea detaliile tranzacţiei, se juca între degete cu o agrafa de birou metalică, strălucitoare, pe care la sfîrşit a lăsat-o lîngă butonul unei lămpi de birou. Însă, după ce a pus-o acolo, a mai atins-o o dată cu degetul, împingînd-o mai la stînga, lucru care spunea multe despre relaţia lor.” Un roman excelent. Greu de bătut anul ăsta.

     

E o carte foarte bine scrisă, cu suficient umor și autoironie cît să fie crudă (de altfel, Mihai mi-a mărturisit că a vrut să scrie o carte simplă și crudă, ceea ce i-a ieșit de minune), dar și efervescentă, precum o pastilă de vitamina C pe care o pui pe limbă în loc de pahar, îți place, dar te pișcă și te doare în același timp. Da, eu așa iau pastilele efervescente, îmi place puțină durere. Sau mai multă. Așa e și cartea asta, te întoarce spre tine cu spaimă și compasiune, îți place, te doare. E exact genul de carte pe care mi-aș fi dorit să o fi scris eu (am mai simțit asta de curînd la Vara în care mama a avut ochii verzi a Tatianei Țîbuleac, care e mai degrabă un mare poem, de asemenea crud, un must read). O carte despre viață, așa cum ni se întîmplă și scurge. Nu o să vă povestesc cartea, nu aș ști cum fără să-i știrbesc rotunzimea, luați-o și citiți-o.

     

Extraconjugal mi-a lăsat impresia unei partide de skandenberg între Woody Allen şi Philip Roth, arbitrată de Caragiale şi regizată de Cristi Puiu. Carte brici!

     

În cartea asta, timpul nu vine, nu pleacă, se plimbă de colo-colo, ca un trup gol într-o furtună prea mare, de care nu are unde se adăposti. Aș fi vrut să fi scris eu cartea asta pentru că are tonul vieții, cum atît de rar am întîlnit într-o carte. Rar și niciodată la fel. Dar pe cartea asta a scris-o Mihai Radu, iar eu fac o reverență pînă la pămînt în fața lui și-i mulțumesc c-a scris-o. Da, Mihai, fie că-mi dai voie, fie că nu, pe alocuri ai scris-o pentru mine, domnule. O parte din mine te-ar pocni cu pumnul greu în maxilar, o alta ți-ar săruta mîna. Exact pentru acel ton al vieții. 

     

În multele povești de viață din Extraconjugal care cresc una din alta și se întrepătrund, completîndu-se, pe măsură ce urmărești firele narațiunii, descoperi că personaje care la începutul cărții păreau fixate într-un destin oarecare se metamorfozează, spre mirarea povestitorului, care are impresia că le cunoaște nu numai trecutul, ci și viitorul. În micile lor așa-zise bovarisme se ascund, de fapt, alegeri de viață care le scot din insectarul pentru care erau programate, ca să zboare după cum le duce capul. Mihai Radu nu doar că a confirmat cu Extraconjugal că e un autor pe care se poate paria la cota vedetelor, ci e deja un romancier care și-a construit o lume numai a lui, așa că, de aici încolo, întrebarea e ce va face cu ea în continuare, pariind cu anticipație pe valoarea romanelor lui.