Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor

     

E mult umor, adesea involuntar, în acest volum despre femeile scriitoare. Cu ocazia asta am descoperit, la unele dintre autoarele ce își spun părerea despre felul în care le receptează bărbații literatura, sensibilități la care nu m-aș fi gîndit. Dacă, de pildă, un comentator strecoară printre elogiile la adresa artei unei autoare și galanterii adresate femeii, acesta riscă să o supere pe scriitoare și să o facă să-și închipuie că și laudele strict literare ale criticului sînt contaminate de evaluarea trupească la care a supus-o. Uneori, simpla menționare a sexului autoarei, poetă, prozatoare ori critic literar, îi poate stîrni acesteia bănuieli de macism ascuns al criticului. Aici însă nu-i vorba de sensibilități exagerate din partea femeilor, ci de o îndelungată tradiție falocratică care, pe față sau pe ascuns, supraviețuiește bine-mersi, și nu numai la noi. Britanicii, de exemplu, preferă, în marea lor majoritate, adică peste 90%, romanele scrise de bărbați și recunosc asta fără jenă.

     

Cu un poem de Şerban Foarţă (în deschidere), cu texte autobiografice, confesiuni, omagii, analize, eseuri şi un interviu cu Angela Marinescu (ca încheiere), Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor intrigă prin structura compozită. Bărbaţi şi femei din generaţii diferite şi cu puncte de vedere dintre cele mai diverse au fost liberi să-şi aleagă forma sub care să reacţioneze la provocarea aruncată de cei doi coordonatori. (...) În fond, diversitatea formelor şi formulelor identificabile în volumul coordonat de Lia Faur şi Şerban Axinte oglindeşte întocmai varietatea orizonturilor din care este privită această temă – inclusiv cu fulminante judecăţi misogine sau cu neglijarea capcanelor presărate în background-ul feminist.

     

Nu pot să nu admir maniera în care editorii au știut să organizeze toate aceste opinii, cum au reușit să articuleze tot acest construct și să îi dea forma unui volum, lucru deloc facil, cu atît mai mult cu cît, uneori, taxonomiile îngrădesc libertatea și încorsetează gîndirea. Un volum binevenit și așteptat cu mult interes în spațiul cultural, coordonat de doi autori talentați, nu întîmplător o femeie și un bărbat.

     

Cînd în anul de grație 2017, o editură din România scoate un volum intitulat Cum citesc bărbații cărțile femeilor, inevitabil te întrebi: „mai este oare nevoie de o antologie de texte pe tema aceasta?”, „nu s-a încheiat revoluția sexelor, nici măcar în literatură?”. Pornesc de la supoziția că titlul ales de cei doi coordonatori, scriitorii Lia Faur și Șerban Axinte, ori de editor, nu știu, este unul inocent, chiar dacă are ghidușia lui. Deși poți înțelege că locul femeii în literatură constituie și acum o problemă, că, pînă la urmă, comparația ține și tot bărbatul este cel care trebuie să dea verdictul, volumul este onest întrucît este alcătuit, în aceeași măsură, din opiniile bărbaților și ale femeilor. Unii au criticat tocmai această „discrepanță” în raport cu titlul volumului. În realitate, nu este nici o anomalie. Femeile-scriitor pot spune cum le-au fost citite cărțile de către bărbați, iar bărbații-scriitor povestesc cum au citit ei cărțile scrise de femei. Ca într-un proces, fiecare parte are dreptul la exprimare, cu toate că nu despre un proces este vorba. Mă îndoiesc serios că cei doi coordonatori și-au propus să pornească pentru a mia oară o revoluție a sexelor, chiar dacă „declasifică un dosar tabu”, cum se exprimă în prefață. Au dorit mai curînd să se lămurească, să ne lămurească, pe unde ne mai situăm în tratarea acestei problematici altădată spinoase, care-i sînt nuanțele proaspete, fie și în contextul restrîns al literaturii. Rezultă o construcție unitară, fără stridențe, fără opinii vehemente, fără etalarea vreunei mentalități vetuste. Un demers care își dovedește astfel și utilitatea.

     

Conceput de coordonatori ca un roman de partea emancipării și împotriva discriminării femeii, realizat premeditat „cu anticipări, cu reveniri, cu idei lăsate înadins în suspensie într-o anumită zonă a volumului, pentru a-și afla clarificarea și împlinirea în altă parte”, demersul de față se comportă în fapt ca un serios documentar. Despre (demodatele, au zis unii) prejudecăți de gen și evoluția ori, mai bine, involuția lor istorică, despre marginalizarea femeii și a literaturii scrise de ea, despre sexism, misoginism – poate chiar exacerbatul feminism? – și alte asemenea realități înconjurătoare. Dincolo însă de invocatul egalitarism de gen, volumul scoate la iveală cel puțin un complex, de data aceasta nu al literaturii, ci al personajelor care o frecventează. Curajul demascării lui și-l asumă Maria Pilchin care îl încondeiază, metaforic, astfel: „este vorba despre înălțimea tocurilor unei doamne, cu cît mai înalte, cu atît mai multă disperare”. Exagerarea, căci despre ea aduce vorba scriitoarea, „poate fi o formă de artă” și atunci e, nici vorbă, binevenită. Cînd se transformă însă în „prefăcătorie”, în „machiaj literar”, singurul cîștig pe care și-l atrage, atenționează ea, ajunge să fie deformarea. „Nu mai vrem, chiar și pe «tocuri», nu mai vrem să fim femeia-gonflabilă a lecturilor și scriiturilor masculine”. Desigur, e însăși schimbarea pentru care pledează, de generații, literatura. Și critica literară. O dată în plus, mai-sus-vorbitoarea: „Să coborîm de pe tocurile incomode ale scrisului!”. Or, „misiunea unui text scris de o femeie este să fie în primul rînd literatură, apoi ceva care să transmită mesaje de gen”.