Jurnal scoţian

     

Ce am descoperit la Ioan-Florin Florescu? Pe de o parte, așa cum ziceam și mai sus, un excepțional talent de povestitor, avînd o foarte bună observație a micilor evenimente, acțiuni și personaje pe care ți le oferă viața în fiecare zi (mi-a adus aminte de cărțile și rubricile culturale ale lui Florin Lăzărescu, foarte bun observator și povestitor la rîndul său). Micile fapte și întîlniri se transformă în povestiri scurte, dar pline de efect, fie că vorbim despre joburile pe care le-a practicat în Scoția (a fost șofer la un restaurant indian, taximetrist ocazional fără acte), de oamenii pe care i-a întîlnit ca parte a vocației sale de preot sau de amintiri din viața din țară, departe acum. Cred că doar dacă un cititor ar fi răuvoitor sau rău intenționat, ar putea să îi displacă acest volum. Sînt texte simple, venite din inimă și, indiferent dacă ești ateu, agnostic sau credincios practicant, ar trebui să ți se pară umane și digerabile, oricîte întrebări ar stîrni sau diferențe față de propriile convingeri.

     

Pentru mine, cartea lui Ioan-Florin Florescu a fost realmente o întîlnire fericită. Am zăbovit îndelung între paginile ei, deşi textele se parcurg nesăţios. Pot fi citite oriunde se deschide pagina, dar simţi instinctiv că e bine să le însoţeşti ritmic. E un alt fel de „roman”, în care nonficţiunea îşi creează propriul personaj, aflat în permanentă mişcare. Nu veţi citi un jurnal propriu-zis, nici măcar mărturii ale unui autoexilat, ci pur şi simplu însemnările unui intelectual creştin care-şi poartă cu sine, ca o capsulă magică, propria lume. Rădăcinile.

     

O surprinzătoare călătorie – în parte reală, în parte imaginară – printr-o Scoție de care nu știm mai nimic ne oferă un autor român. Un povestitor pursînge, din tagma lui Calistrat Hogaș sau a lui Ion Codru-Drăgușanu, care străbate, uimit, lumea cu pasul. Nici înscenările erudit‑analitice din (mai ales!) Convorbirile economice ale lui Ion Ghica nu sînt departe. Un om povestește ceea ce trăiește. File de jurnal, observații de privitor atent, dotat şi cu o ureche fină de ascultător al celor din preajmă, slujitor al lui Dumnezeu, printre altele (şi nu în ultimul rînd). [...] Am citit cu mare bucurie aceste mici proze cu tîlcul la urmă, unde, în puzderia de situații mai mult sau mai puțin ortodoxe, sînt implicați nu doar români și scoțieni, dar și numeroase creaturi ale lui Dumnezeu, cetățeni ai lumii ajunși pe meleagurile unde kilt-ul face diferența. Găsim românași peste tot, în nordul peninsulei britanice, în insule, chiar și în Islanda. Realmente un bun scriitor acest Ioan‑Florin Florescu, care-și trăiește destinul de slujitor al lui Dumnezeu cu seninătate, bucurie, smerenie și dragoste de viață. Merită a fi consemnat ce scrie acest om, care a plecat din România de lehamite (știu și eu ce înseamnă starea asta) și care a căutat o țară unde să regăsească așezarea firească a lucrurilor.

     

Jurnal atipic, volumul lui Ioan Florin Florescu nu e tocmai un jurnal şi nu e tocmai scoţian. Primo, e numele unui blog unde apar textele autorului de după plecarea lui în Scoţia, în 2011. Secundo, blogul cuprinde pe lîngă relatări despre viaţa în Scoţia şi gînduri, amintiri despre şi din România. Pendulînd între prezent şi trecut, între Scoţia şi România, Jurnalul scoţian trasează coordonatele unui dublu spaţial şi temporal. (...) Deşi divers stilistic şi tematic, Jurnalul scoţian confirmă faptul că apariţia editorială a acestor texte apărute într-o primă instanţă în mediul online nu este deloc una întîmplătoare. De fapt, tocmai această diversitate face din jurnalul atipic al lui Ioan-Florin Florescu un volum reuşit.

     

Peste ani, plecat la mii de kilometri de locurile natale, Ioan-Florin Florescu arde distanțele, privind printr-o lupă a amintirilor, cu ajutorul căreia mărește și micșorează, după cum îi stă bine unui povestitor cu har. Uneori, cînd anumite explicații se dovedesc inutile, el face apel la un feeling pe care, creștin fiind, îl știi acolo, deși e imposibil de formulat: „Credința nu este nici rațională, nici irațională. Nu e nimic de cercetat în ea sub acest aspect, așa cum nici o cercetare științifică nu te duce la concluzia că iubești pe cineva sau că îți place Bach. Acesta este domeniul unor încredințări de care dispune un alt fel de cunoaștere”. Astfel, fiecare text, mai întîi expus public pe blog, arată ca un semn, un rest de ceva, o piatră ori, ca în Hänsel și Gretel, o firimitură menită să-l ajute pe preot într-o eventuală reconstrucție a propriului trecut. O (re)cunoaștere a propriului sine, în raport cu deciziile și reacțiile sale, care par cele ale unui „samurai al creștinismului ortodox”, după cum îl caracterizează bunul său prieten, scriitorul Florin Lăzărescu.