Hanul lui Manuc

     

Hanul lui Manuc e un roman enorm, mare la propriu și la figurat, care o va fi secat de puteri pe autoare (cum i se întîmplă și cititorului); probabil se va scrie despre el, poate va intra în atenția celor care premiază scrierile literare (dar are mai puțină importanță); un roman care copleșește: acțiune stufoasă, lentă, fără a fi obositoare; documentare extraordinară despre epoca de acum două sute ani, extrem de puțin știută; limbă bogată în cuvinte rare sau foarte rare românești care aduc bucurie; zeci de personaje foarte vii, admirabil descrise; obiceiuri nenumărate, multe uitate, din toată viața omului; negocieri de culise, iubiri și trădări, războaie, jafuri; psihologie și tensiune. În centrul romanului se află războiul ruso-turc de șase ani (1806-1812) încheiat cu Pacea de la București și cu pierderea Basarabiei pentru noi. Acțiunea se petrece pe moșii din Țarea Românească, la București, la Rusciuc, la Constantinopole. Și mai în centrul poveștii se află problemele țărilor românești și ale lui beiului Manuc. Una dintre clădirile emblematice ale Bucureștilor, aflată în chiar centrul orașului, este Hanul lui Manuc, construit în acea perioadă a războiului turco-rus. Manuc (născut ca Manuc Mîrzaian, în 1769 la Rusciuc) a fost unul dintre cei mai mari negustori ai vremii, armean de origine. În 1806, ajunge în capitala Țării Românești și începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. Un han cum nu se mai văzuse. Din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fîntînă arteziană.

     

Romanul Hanul lui Manuc este o evadare în trecut, purtîndu-ne cu două veacuri în urmă, în Principatele Române, în perioada războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei. Pe acest fundal se construiesc destinele individuale, în frunte cu destinul lui Manuc și al familiei de boieri Sămărghiteni din Mironești. Îmi place foarte mult abilitatea scriitoarei de a trece de la planul general al cărții dat de evenimentele istorice, la planul particular. Se folosește de acest joc pe tot parcursul cărții, trecînd cu grație și sensibilitate de la general la particular, ca și cum s-ar folosi de o funcție de tipul zoom in, zoom out.  În centrul narațiunii stă Manuc, negustor abil, care pe parcursul romanului ajunge să fie implicat și în chestiuni politice, de la București la Constantinopole, și bineînțeles, să pună bazele celebrului han Manuc, din București, care există și astăzi. Aflăm cu acest prilej și povestea din spatele construcției.

     

Astfel, romanul Hanul lui Manuc restabilește conexiunea cu tradiția literară, în special cu fascinația pentru epoca fanariotă, la care romanul românesc revine mereu, ca la o sursă inepuizabilă de pitoresc și fapte ieșite din comun (Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, Calpuzanii de Silviu Angelescu), cu pasiunea pentru trecut din romanele sadoveniene, dar găsește modalitatea estetică adecvată de a se adresa cititorului de azi, printr-un limbaj alert, flexibil, fără excese lexicale arhaice ori regionale, prin schimbarea, în cadrul larg al narațiunii obiective, a unghiului de vedere general cu acela al unor personaje diferite (cîntărețul Ilarie, odalisca Aisha, oșteanul turc Ismail), pe care le însoțim în diversele capitole, prin alternarea  dibace a planurilor, prin arhitectura bine gîndită a romanului în părți și capitole cu titluri sugestive: Ospăț la Mironești; O mie de cadîne, o mie de ieniceri; Fuga din Constantinopole; Pacea de la București (Două rîuri în aceeași albie) etc. Așadar, prin romanul Hanul lui Manuc, literatura actuală intră pe făgașul firesc, în care orice tip de scriere își găsește locul, dacă este bine realizată estetic.

     

Atmosfera romanului e una aparte, încă de la începutul acțiunii - vînzoleala specifică curților boierești, limbajul colorat al țigăncilor din casă, agitația tuturor de la primele ore ale dimineții, relaxarea evidentă a stăpînilor în mijlocul haosului. Te simți captiv într-o lume pe care o știi pierdută pentru totdeauna, ai vrea să fii mai mult decît un simplu cititor, iar lectura te absoarbe încetul cu încetul pînă cînd totul în jur dispare. Preocupările și limbajul personajelor, metodele prin care se închegau relațiile de dragoste, ordinele date de boieri subordonaților - toate par aproape supranaturale în contextul social al secolului XXI. Toate răzbat dintre paginile cărții, făcîndu-și loc în conștiința cititorului, exercitînd un farmec pe care nici acum nu știu prea să-l explic. Am simțit aceeași fascinație citind prima carte a Simonei, Fotograful Curții Regale.  Contextul istoric, franchețea și limbajul încărcat de arhaisme fac din această lectură o adevărată călătorie în timp, într-o Românie mult mai umană decît cea de azi. Totul părea pătruns de o claritate amețitoare - faptele și vorbele nu se prea deosebeau pe atunci, iar destinele personajelor păreau că merg de la început pe un drum sigur și fără obstacole. Merită citită nu doar pentru sentimentul de nostalgie pe care îl trezește în cititori, ci pentru stările prin care te trece de-a lungul acțiunii, toate emoțiile care ies la iveală din propozițiile meșteșugite ale autoarei.

     

Suflul care împinge toată această aglomerare epică, acumulată din direcții atît de diferite, este printre cele mai impresionante calități ale acestui roman, care reafirmă plăcerea genuină a povestitului, cu toate detaliile și nuanțele în care se conservă o senzorialitate foarte tonică. Simona Antonescu pare să recupereze un filon sadovenian al întîlnirii cu trecutul, scuturat de aerul patriarhal și împrospătat de aerul lejer al unei priviri modulate de interogaţiile prezentului. Iar acest aer proaspăt e asigurat, pe de o parte, de profilul complex, profund verosimil al unor personaje mereu în alertă și, pe de altă parte, de felul în care prozatoarea folosește limbajul. Opțiunea pentru un limbaj mult prea marcat stilistic de particularitățile începutului de secol XIX ar fi deschis riscuri considerabile: ceea ce s-ar fi putut cîștiga prin aerul de autenticitate, prin demonstrația de arheologie lexicală s-ar fi pierdut, probabil, printr-un efect contrar, de distanță irecuperabilă, care, inevitabil, infuzează răceală și riscă, dacă nu e impecabil controlat, să îngreuneze dialogurile.