Luminiţa, mon amour (ediţie limitată)

     

Luminiţa, mon amour s-ar fi putut numi foarte bine şi Cronica unui dezastru amoros anunţat. Este un carusel de stări contradictorii, de situaţii pe cît de picante, pe atît de insuportabile pentru parteneri. Un du-te-vino între acel extaz de la începutul vieţii sexuale din timpul marii eliberări ce are loc în anii studenţiei şi agonia partenerului vampirizat de pretenţiile, din ce în ce mai ciudate (şi nu din universul deliciilor sexuale) ale celuilalt. Relaţia dintre protagonist (devenit naratorul poveştii) şi Luminiţa, o tînără pe care o întîlneşte într-un cămin faimos din campusul bucureştean, te va intriga, te va amuza, te va speria şi te va face să-ţi simţi inima în gît la citirea amunitor pasaje. Cezar Paul-Bădescu a ştiut cum să rostogolească întîmplările şi emoţiile personajelor sale astfel încît să amestece stupefacţia, compasiunea, amuzamentul, cinismul, empatia, dispreţul, teama şi dezgustul, să le dozeze într-un cocktail de stări pe care să ţi-l servească fără menajamente.

     

Romanul Luminiţa, mon amour (Polirom, 2006, pentru prima ediție, reluat recent la aceeași editură, cu ocazia ecranizării lui Călin Peter Netzer) reconfirmă obsesia autenticistă şi dezvoltă iarăşi experimentul autoficţional, brodînd, de data aceasta, pe tema unei poveşti de iubire. Subiectul n-ar fi, în sine, inedit, cuplul e tema cea mai la îndemînă, în proză. Relaţia cu o colegă de facultate începe boem prin convieţuirea în căminul studenţesc, prin excursiile la mare, prin vizitele la părinţi şi, inevitabil, prin confecţionarea plasei convenţional-culturale pe care doi studenţi la filologie o întind peste iubirea lor. Cei 13 ani ai legăturii se sfîrşesc post-marital, cu un eşec conjugal de toată frumuseţea. E, poate, un eşec al unei anume istorii şi al unui anume fel de a trăi. Maniera de a trata acest subiect banal îl transformă, însă, într-un document de viaţă absolut convingător, sclipitor atît prin forţa evocării, cît şi prin doza bună de umor şi de autoironie. Nimic din dezabuzarea de „tînăr furios” şi din poza de marginal neînţeles şi sancţionat de soartă în romanul lui Cezar Paul-Bădescu. Intenţia de-a inventa nonliteratura îi reuşeşte din plin. Naratorul distruge, de fiecare dată, pas cu pas, tot ceea ce ar fi putut constitui convenţie, de faptă şi de literă. Nicio poză nu-i place, nici cea boemă, teribilist tinerească, nici cea a maturului dispus la confesiune, vezi Doamne, salvatoare prin eventuala strategie a ascunderii-dezvăluirii identităţii auctoriale.

     

Cu Tinerețile lui Daniel Abagiu și cu Lumi­nița, mon amour, Cezar Paul-Bădescu a realizat unul dintre cele mai remarcabile experimente literare din proza românească a anilor 2000. Autoficțiunea în varianta practicată de Cezar Paul-Bădescu în aceste două volume a fost o adevărată provocare pentru cititori și critici deopotrivă. Discursul antiliterar prezent în aceste proze, precum și renunțarea la „măștile“ inerente actului ficțional i-au adus pe cititorii celor două volume în imposibilitatea trasării unei limite între biografia autorului și conținutul epic al celor două cărți.