Interior zero

     

Echilibrul se reconstruieste, fragil, inca instabil, fara sa promita nimic, fara sa ofere o garantie a unui viitor care nu contureaza nicicum, care nu mai poate nici macar imagina, de la o vreme, scenarii mai luminoase. Prezentul mult prea puternic isi atrage in mijlocul sau personajul, il tine legat de detaliile care compun fiecare zi si fiecare serie de intimplari. Nu, viitorul nu poate fi ghicit, insa cu prezentul se poate jongla, pe linga minutele de fata te poti uneori strecura, respirind pur si simplu sau dind voie unei mame sosite in vizita din Spania sa te imbratiseze. Interior zero este o astfel de carte. Un manual de supravietuire, un ghid de respirat, uneori, sub apa.

     

Lavinia Braniste a reusit sa scrie o carte uluitor de proaspata, in limbajul imediat recognoscibil al ratacirilor de acum, o carte in care realitatile interioare si exterioare se arata nefalsificate, revoltatoare, in care trucurile si eschivele nu se admit. Este si o carte a adevarurilor despre femeile tinere, singure si captive in mecanismul asteptarilor si al nevoii de validare, un roman despre micile cedari si despre micile tradari de fiecare zi, despre forme de acomodare si (iluzorii) strategii de evadare din teritoriul neindurator al unei urbanitati alienante, normative. Este o carte unica, autentica si curajoasa, una atit de necesara. Dupa acest roman care, la fel ca prozele care l-au precedat, constata cu luciditate o stare de toxicitate sistemica, Lavinia Braniste are toate datele sa ia in calcul o proza mai putin defensiva, in care eroina isi ia, in sfirsit, revansa!

     

Si poate ca Interior zero este si despre inadaptare ori despre cerintele uneori tragice ale adaptarii. Se intelege de aici ca, uneori, efectele ritmului impus de un oras atit de mare si cosmopolit, precum Bucurestiul, nu sint numai de ordin mental, ci si fizic. M-a impresionat atentia cu care Lavinia Braniste a scos in evidenta neajunsurile vietii intr-un astfel de oras fara sa fi devenit in vreun moment moralizatoare, fara sa-si implice vreun personaj intr-un discurs in care sa se lafaie felul in care vede ea lumea, in care sa se descarce de fapt ea, ca scriitoare. De altfel, asta ar fi o remarca generala si marele plus al romanului: Lavinia Braniste isi lasa personajele sa creasca singure si actiunea sa vorbeasca in numele convingerilor personajelor sale.

     

Am citit Interior zero acum mai bine de două luni, într-o sîm­bătă noapte, febril, cu o nemăsurată plăcere stilistică (în ciuda faptului că, desigur, romanul nu are decît cîteva zvîcniri luminoase), cu zeci de scenarii și întrebări în cap, cu creionul și agenda de notițe uitate pe masă. Am dus lectura pînă la sfîrșitul fizic al volumului, dar romanul nu s-a terminat în mintea mea, a continuat, pe alocuri schițînd un an mai bun pentru Cristina decît cel dintre coperte, deprimant, plin de angoase și frici, de deziluzii și nefericiri, de căutări, lipsuri, regăsiri, nepotriviri, supraviețuiri repetitive. Trebuie să mărturisesc că imi place la nebunie personajul acesta, un ecou, un eu narativ recognoscibil și remarcabil, care vine din proza scurtă a Laviniei Braniște și pe care aș vrea să îl regăsesc și pe viitor, în alte cărți de-ale autoarei. Poate purta orice mască, nu contează, chiar mă simt ca peștele în apă în scriitura Laviniei Braniște.

     

În plus, există mereu aparența atingerii unui filon autobiografic fie în povestirile sale, fie în acest roman, fapt ce oferă și mai multă autenticitate scrierilor sale. Cristina, eroina din Interior zero, pare construită din însăși ființa Laviniei Braniște: traducătoare profesionistă, absolventă de uman, se refugiază temporar într-o slujbă la privat pe post de secretară-traducătoare-om bun la toate, tocmai pentru că domeniul cultural nu oferă prea multe șanse tinerilor, bani nici atît. (…) După Interior zero, mi-aș dori de la autoare o nouă provocare, o miză mai mare, o ieșire din cotidian. Mizele din prozele sale de pînă acum pot fi catalogate de unii ca fiind banale, prea obișnuite și fără să utilizeze altceva decît sursele proprii, provenite din viața sa sau din privirea atentă din jur. Vrem ceva neobișnuit, ceva fantastic, o depășire a prezentului mizer.