O lebădă sălbatică şi alte poveşti

     

Povestirile din acest volum sint o fantasmagorie suprarealista. Dar suprarealul nu se naste din realitatea modificata, ci mai degraba din frumusetea nelumeasca descoperita chiar in inima decadentei bine ancorate in realitatea nefiltrata. O lebada salbatica devine o reformulare ludic-fantezista (dar nu mai putin lucida) a dramelor sfisietoare, a tristetii celor imposibil de consolat, incit esti gata sa te intrebi daca nu cumva ai in fata o sedinta din terapia prin metafore la care participa cei din romanul Craiasa Zapezii – nu despre niste oameni din Brooklyn aflati in cautarea unei minuni intr-un Central Park hibernal. O lebada salbatica si alte povesti a fost scrisa de un autor care stie foarte bine ca nu mai poti scoate la suprafata copilul din sufletul adultului bombardat cu prea mult cinism decit prin acele basme in care finalurile fericite ascund niste umbre, niste contraste intre angelic si depravat. Aceste contraste sint exprimate de artista Yuko Shimizu, care a ilustrat sau, mai bine zis, a tradus in limbaj grafic prozele din acest volum. Toate personajele descrise in imagini si cuvinte prin colaborarea dintre Cunningham si Yuko Shimizu le dau apa la moara celor incapabili sa vada frumusetea inainte ca marile dureri sa metamorfozeze chipurile inocente facindu-le irezistibile in disperarea lor si in revolta senzuala impotriva regulilor.

     

Michael Cunningham, pe care poate-l stiti ca romancier, s-a apucat sa rescrie, cap-coada, povestile copilariei. Pe cele clasice, pe care le stim cu toti. Nu ca sa le gaseasca sfirsituri fericite, ci ca si cum povestile astea s-ar intimpla in viata de toate zilele. Ceva ma face sa cred ca si pe el l-au scos cindva din sarite basmele care se termina nasol. Din nenorocire, oamenii mari care s-au invatat cu suferinta iti povestesc cu placere lucruri infioratoare sau triste, de obicei ca sa se consoleze pentru ceea ce au trait, iar daca sint scriitori, fiindca finalurile fericite nu se pot intimpla decit in basme. Sau pentru ca sint ei depresivi si lucrurile care se termina cu bine ii contrariaza. Povestile lui Cunningham nu sint, har Domnului, pentru copii, care n-ar intelege mare lucru din ele. Par scrise pentru adultii sceptici care gasesc totdeauna firul de par din supa si musca din mincarea cu sos. Pe sceptici ii recunosti inca din copilarie. (…) Autorul acestor basme aduse la zi, chiar daca le intoarce pe dos, ca pe manusile purtate, si descopera in ele tot soiul de chestii neplacute sau chiar dezgustatoare, nu se indura totusi sa le lichideze. Ca oricare dintre noi, chiar daca isi da seama ca viata face KO basmul, isi pastreaza speranta din copilarie ca poate totusi…

     

Dupa romanul Craiasa zapezii, care ne fermeca in urma cu citeva ierni, Cunningham s-a intors cu ceea ce poate fi o poveste pentru oameni mari, chiar daca e chiar asa cum sint povestile din copilarie, cu o batrina dintr-o casa de turta dulce, un print decazut, o fata frumoasa, un castel, o bestie... Insa ceva s-a schimbat. Noi am crescut, reperele s-au modificat. Iar scriitorul american se joaca sub ochii nostri cu reperele basmelor care cindva ne-au fascinat si jocul lui e de mii de ori mai seducator.

     

Poveștile lui Cunningham își îneacă basmele de pornire într-un umor negru irezistibil. În felul acesta, capătă o profunzime cu atît mai neașteptată cu cît stilul autorului este minimalist, laconic și lipsit de orice gratuități. Grafica lui Yuko Shimizu, care punctează întreaga carte, iese din rolul de simplă ilustrație și imprimă un aer de bandă desenată, care se potrivește perfect acestor rescrieri.

     

Cartea asta se citește cînd ești excesiv de fericit, iar în fundal îți trebuie neapărat Metallica, „The Unforgiven”. Sînt 11 texte deprimante, aducînd la lumină toate meschinăriile și toate tristețile de care e în stare natura umană. E un text bun pentru studenții de la psihologie, de asemenea e un prilej de a demitiza ce auzeam cînd eram de-o șchioapă. E o ocazie excelentă de a mai tăia de pe listă ceva ce credeai de neatins. Totuși, în ciuda acestui șoc, tonul scriiturii se vrea ambiguu: naiv uneori, compensînd imediat într-o notă plină de compasiune. Ce face Cunningham aici nu este un experiment postmodern pretențios și distructiv, e un exercițiu de empatie, un exercițiu care te costă pe tine ca cititor…și te costă scump. Îți pierzi seninătatea, dar obții o înțelegere nouă asupra relațiilor complexe dintre personajele tale preferate, vechii tăi eroi. Îți pierzi candoarea, cît a mai rămas din ea, dar cîștigi o mulțumire sufletească bizară: orice merge prost în viața ta, nu e nou, ci arhetipal… necazul tău nu e numai al tău acum, subit îl împarți cu toate cărțile de povești după care ți-ai creat mai demult idealurile de fericire. După o asemenea lectură, am oftat derutată: Asta e o carte ca un duș scoțian!