Luna Zadar

     

Intimplarile prin care trece Albert sint, de fapt, bornele vagi ale unei lumi in disolutie. Ele se ivesc treptat, mascate de un imens monolog fragmentar, ca o declaratie de ancheta in care, pentru a eluda adevarul, acuzatul amesteca mituri, povesti si reflectii metafizice. Personajele chiar discuta, la un moment dat, despre imposibilitatea existentei unei realitati „tari”, despre absurd, teoria „nimicului” si a inconsistentelor ontologice. Spectrul a doi criminali cu nume rezonante pluteste deasupra tuturor marilor evenimente istorice si individuale (temutii frati albanezi Adolf si Vissarionovici), literatura da buzna peste tine cind nu te astepti (la adresa de pe plicuri locuise cindva Ibsen – o semnificativa trimitere la teatrul din discurs si din viata), poti avea o aventura sexuala chiar cu pazitoarea arhivelor, iar ipoteticul tata gasit, in sfirsit, nu-i decit un batrin alcoolic si singur, care nu-si mai aminteste mare lucru. Identitatea ta si a lumii pe care incerci s-o reconstitui ramine in aer, pierduta intre imponderabile, la fel ca povestea moderna si amestecata in care vrei s-o prinzi. Abia atunci omniprezentul cintec al menestrelilor Apostolis si Zobar isi arata, printre lacrimi, durerosul adevar: «ah, fericire, am dat de gustul tau / pe limba esti dulce, pe cerul gurii amara, / luna zadar a urcat pe cer / dar noaptea intirzie sa apara». Despre tristetea de-a te naste si de a fi, despre zadarnicie si despre prea tirziu e noua carte publicata de Adrian Alui Gheorghe. Albertina si Albert sint victimele unei vieti in care n-au avut multe de ales si-n care nu exista vreun leac pentru nefericire. Polimorf si muzical, in conceptie, Luna Zadar dovedeste capacitatea de reinventare a unui scriitor care ne obisnuise, oarecum, cu un stil. L-a schimbat, putin, in limitele peremptorii ale aceleiasi valori. Inca o carte foarte buna a aceluiasi, vreau sa zic.

     

Indiscutabil surprinzătoare proza lui Adrian Alui Gheorghe. Şi în poezie el avea curajul unor ziceri şi imaginări, însă acolo e perceput ca un optzecist mai aşezat, mai subtil şi mai contemplativ. Luna Zadar (Cartea Românească, 2016) este cu totul altceva. Mai întîi tonul şi ritmul sînt vivace, alerte, chiar obraznice. Scris sub semnul nimicului şi nicăieriului, romanul pare că sfidează orice miză, deşi situaţiile sînt alese cu grijă, exact ca să nu le poată nimeni contesta miza. Început sub semnul negaţiei apăsate, discursul pare că vizează exclusiv teme majore şi corecte, cum ar fi căutarea dosarului de la Securitate al mamei. Aceasta este şi miza de roman mainstream, imbatabilă. După nenumărate scrisori ale femeii însărcinate către iubitul dispărut, scrisori ale purităţii şi maternităţii, aflăm – duş rece – că ea nu a fost chiar ceea ce ne închipuiam.