O fecioara nesabuita

     

Daca despre talentul sau de pianista nu pot spune nimic, talentul ca romanciera este tot timpul prezent in O fecioara nesabuita. Primul motiv este simplu: este foarte greu ca, la virsta de 48 de ani, sa te pui in locul si in mintea unei fetite de doar doisprezece ani: Ida Simons nu alege sa foloseasca formula atit de uzitata a unui narator extern, ci alege calea mai dificila de a nara tot romanul din perspectiva copilei Gittel, care povesteste la persoana intii toata experienta sa, care poate fi considerata atit jucausa si adolescentina, dar si traumatizanta pe alocuri, de tinara evreica dintr-o familie oarecum saraca, aflata intr-o lupta continua pentru supravietuire, atit financiara, cit si familiala, din perioada interbelica. (...) Ochii cititorului adult ar putea descoperi mai usor lumea aceasta locuita inca de catre un copil de 12 ani, dar romanul poate fi citit cu placere si de catre un adolescent, pentru ca astfel va invata sa desluseasca intre maturii care il inteleg si il ajuta si cei care doar il folosesc in diferite scopuri personale, ii insala increderea si il dezamagesc. Ida Simons scrie cu suficient talent pentru a fi pe intelesul tuturor.

     

Insa probabil faptul ca este scrisa in nuante si nu intr-un stil anume o face mai greu de descris concret. De ce este scrisa asa? Pentru ca totul este relatat prin ochii si mintea unei adolescente, Gittel, care este rupta treptat de inocenta copilariei si intra in lumea duplicitara a adultilor. In naivitatea ei, Gittel se confrunta cu diverse momente in care nu intelege intentiile adultilor. O surprinzi fie atunci cind cei mari fac glume vulgare din care ea nu intelege nimic sau atunci cind este manipulata si din nou nu banuieste nimic. Stilul narativ reprezinta o imbinare intre atitudinea credula fata de oamenii mari si o ironie fina la adresa actiunilor acestora. Pentru ca, desi usor de pacalit, Gittel simte totusi absurditatea anumitor decizii si actiuni ale persoanelor aflate (cel putin biologic) la virsta maturitatii.