Cer întunecat. Fuga unui copil din Afganistan în Marea Britanie

     

Gulwali Passarlay este un supravieţuitor norocos. Probabil, oricine în locul său, cu intelectul său, s-ar gîndi că dacă a supravieţuit unei asemenea încercări, înseamnă că este menit să facă mai mult. Cum sînt şi cazurile Malalei Yousafzai (la 9 ani, era împuşcată în cap de talibani) ori al nord-coreencei Yeonmi Park, care, odată scăpate de coşmar, încearcă să producă o schimbare în bine pentru ţarile lor natale. Gulwali, unul dintre milioanele de refugiaţi care au fugit şi fug de războialele din Siria, Afganistan şi Irak (numai anul trecut au sosit în Europa peste un milion de refugiaţi, conform celui mai recent număr al revistei National Geographic), poate fi o schimbare pentru ţara lui de origine. Dar nu numai atît.

     

O dramatică poveste, adevărată 100%, trăită 100% şi povestită, probabil selectiv – ar ieşi din ea un film pe măsură –, este relatarea unei aventuri existenţiale. Cer întunecat. Fuga unui copil din Afganistan în Marea Britanie (Gulwali Passarlay, împreună cu Nadene Ghoruri, traducerea din limba engleză de Adina-Maria Simion, Editura Polirom, 2016) este o fabuloasă aventură umană. Consu­mată în zilele noastre, cînd sute de mii, milioane de migranţi din Orientul Mijlociu, Asia sau Africa se năpustesc către Europa cu speranţa într-o viaţă mai bună. Cu speranţa de viaţă, în primul rînd, pentru că sărăcia extremă, bolile, lipsa oricăror mijloace de subzistenţă şi violenţele unor/multor conflicte armate fac viaţa un calvar. Avem povestea – detaliile, pe tot traseul, sînt incredibile – fericită a unui copil afgan care, după tribulaţii prin Pakistan, Iran, Turcia, Bulgaria, Grecia, Italia, Franţa, Germania, opt ţări şi o călătorie – eufemistic spus, pentru toate lipsurile şi suferinţele îndurate de micul pashtun, care au durat peste un an şi jumătate –, ajunge în Marea Britanie. Unde găseşte ajutor. [...] De meditat. Istoria se scrie şi se povesteşte zilnic.

     

Funcţionează, cînd citeşti cărţi precum aceasta, pe de o parte forţa exemplului. Povestea eroului principal (nu cred de fapt că se impune folosirea ghilimelelor pentru sintagma „erou principal”; naraţiunea este construită mai degrabă după calapodul celor care dau, la final, eroi) mişcă inima şi mintea cititorului; aşa cum, de altfel, o face orice poveste despre libertate, suferinţă, speranţă şi, pentru ca reţeta să fie completă, happy-end (măcar parţial). „Cerul întunecat”, ca să mă refer numai la titlul cărţii, este, aşa cum curge această poveste, şi un „cer plin de speranţă”.

     

Am încercat să fiu eu însumi în carte şi să arăt cum m-am schimbat de-a lungul călătoriei mele către lumea sigură. Este, de fapt, trebuie s-o spun, nu doar călătoria de la nesiguranţă la siguranţă, ci şi cea de la copilărie spre adolescenţă. Este viaţa a milioane de refugiaţi. Am vrut să întrupez vocea acestora, să arăt suferinţa inutilă în 2016. Eu am plecat din Afghanistan, am trecut prin zece ţări, am intrat pe mîna nemiloşilor traficanţi şi am reuşit, greu de crezut, să intru pe mîna celor care chiar mi-au făcut un bine. M-au salvat.

     

Călătoria m-a transformat. Am părăsit Afganistanul copil fiind şi am ajuns bărbat în Anglia – chiar dacă aveam doar 13 ani. Anul petrecut pe drumuri m-a făcut să mă maturizez foarte repede. Eram un băieţel dintr-o familie foarte conservatoare care îi sprijinea pe talibani, din Afganistanul rural. Astăzi sînt activist politic, implicat social şi un om care şi-a construit o viaţă şi un cămin în Marea Britanie. Sînt extrem de recunoscător Marii Britanii pentru tot ce mi-a oferit, lucruri printre care se află la loc de cinste educaţia. Cred că sînt un amestec. Sînt musulman (credinţa este extrem de importantă pentru mine), dar am prieteni de toate religiile. Lucrez cu un grup inter-religios de tineri lideri, ceea ce este nemaipomenit. Îmi iubesc căminul adoptiv, dar niciodata nu pot uita Afganistanul. Sper ca într-o bună zi să mă întorc acolo şi să lucrez, să pot ajuta ca Afganistanul să devină un loc mai bun, dar deocamdată, din păcate, nu aş fi în siguranţă. Însă atunci cînd mă voi întoarce vreau sa iau torţa olimpică pe care am dus-o prin Marea Britanie şi să o pun într-un muzeu acolo. [...] Pe parcursul că­lătoriei înspre Anglia, nu a trecut nici o zi fără să nu asist la neomenia omului faţă de om. Totuşi, am văzut şi acte arbitrare de bunătate. Acestea m-au făcut adesea să continui, în momente în care voiam să renunţ. Niciodată nu poţi şti impactul pe care îl poate avea bună­tatea asupra unei persoane cînd are nevoie de acel gest. De exemplu, odata, în Franţa, o femeie mi-a dat nişte pîine şi apă. Atunci eram în pragul sinuciderii, dar bunătatea ei neaşteptată mi-a dat putere vreme de zile întregi. Cred că, în sufletul lor, majoritatea oamenilor sînt buni. Dar circumstanţele îi pot înrăi. Călătoria mea m-a învăţat să trăiesc viaţa din plin şi întotdeauna să încerc să fiu un om bun.